Catusele ridicate deasupra capului, triumfator-sfidator, de catre Iacobov reprezinta una dintre metaforele timpului nostru: ele sint parte a unui bal mascat care continua sa se joace la lumina zilei. Sint sigur ca Iacobov nu e decit un pion (unul important) pe o tabla de sah cu piese mult mai grele.

N-am avansat cine stie ce cu PIB-ul, cu democratia o dam frecvent in bara, la capitolul comportament civilizat sintem la pamint. Ne merge gura inaintea mintii, iar despre onoare – mai bine schimb subiectul. Vorbim cind o tacere semnificativa ar fi salutara si tacem cind o vorba a noastra ar dezamorsa conflicte. Sintem mindri cind ar trebui sa fim lucizi si smeriti cind ar fi oportun sa actionam.

Ne dam mari admiratori ai credintei, dar batjocorim tot ce ne iese-n cale. Tremuram de frica schimbarii, dar instinctul de conservare ne adoarme cind e sa votam – ca-n 1990, 1992, 2000 – cei mai mari escroci produsi vreodata de blindele noastre plaiuri. Insa, mai presus de toate, juisam zgomotos de cite ori ni se ofera prilejul de a vedea cum se rostogoleste capul vreunei marimi a zilei.

Secventa arestarii lui Iacobov si ducerea acestuia din cladirea Parchetului pina la duba politiei are ceva de epopee. Aproape ca-ti pare rau ca nu se mai compun oratorii de tip „Doftana“, in care fiii gloriosi ai poporului, frinti sub cnutul exploatatorului, dar cu privirea neinfricata, nu pierd momentul psihologic al plasarii cite unei maxime de mare efect.

Intr-adevar, nu e putin lucru ca, dupa ce te stie o tara intreaga cine esti si ce ai facut, sa gasesti resurse pentru a ameninta din adincul rarunchilor: „Catusele astea sint ale lui Basescu. Ce-a dat, aia o sa primeasca!“.

Un psihiatru, invitat sa comenteze zicerile iacoboviene, a ajuns la concluzia ca frazele „nu au continut psihologic“. N-or fi avind. Dar un continut huliganic tot au. Sint cuvinte invatate la scoala de fascinatie a lui Iliescu si Nastase, prelungirea in zona furiei neputincioase a faimoaselor expresii „Mai, animalule!“ si „Numarati-mi ouale!“.

Fara a uita, desigur, amenintarile cu moartea adresate jurnalistilor de fostul ministru al Apararii Ioan-Mircea Pascu.

Catusele ridicate deasupra capului, triumfator-sfidator, de catre Iacobov reprezinta una dintre metaforele timpului nostru: ele sint parte a unui bal mascat care continua sa se joace la lumina zilei. Sint sigur ca Iacobov nu e decit un pion (unul important) pe o tabla de sah cu piese mult mai grele.

Continutul lor psihologic, pe care dl Tudose nu-l vede, dar eu il presimt, se refera la faptul ca, prin incatusarea lui Iacobov, am inceput sa ne apropiem de bazinul cu pesti mari, ocrotiti de penumbra politicului si-a intereselor de culoare intunecata.

Bruscul tipat al lui Cozma, neinfricatul ortac in care-a intrat spaima de moarte prin otravire e parte a aceluiasi spectacol. Similitudinile dintre Iacobov si Cozma sint mai adinci decit par – si nu ma refer doar la modul in care au fost arestati.

Nu intimplator, ambii au avut parte de spectacole mediatice de lux, iar catusele pareau, la miinile lor, bratarile de aur ale unor meserii stapinite la perfectie – jaful, intr-un caz, ciomageala, in celalalt. Iacobov si Cozma sint stilpi ai sistemului, oameni fara a caror contributie directa Romania nu ar fi aratat cum arata.

Se stie ca, in inchisoare, informatiile circula mai bine decit in libertate, asa ca eu n-as privi chiar fara interes declaratia fostului lider al minerilor.

Ca si Iacobov, „luceafarul huilei“ a dovedit, in destule impreju-rari, ca e un om cu foarte mult singe-rece. Nici unul, nici altul nu au facut greseli esentiale in administrarea propriei imagini. Tocmai din acest motiv, aparentele note de isterie, respectiv, paranoia, pot fi parte a unui scenariu gindit cu multa atentie.

Ce-am putea intelege din spusele lor? Mai intii, ca, daca Basescu va merge pe drumul stirpirii marii coruptii, risca eliminarea fizica. Apoi, ca nevazutele fire care il leaga pe Cozma de oameni puternici ai Romaniei (pentru ca nu-mi imaginez ca asociatia filatelistilor ar avea mijloacele de a ajunge la gamela „ortacului“ de lux!) au fost, din intimplare sau intentionat, atinse.

Exista, desigur, un sadism al presei si o placere cu iz resentimentar a omului de rind de a produce si, respectiv, de a consuma astfel de secvente. Ele sint consecinta directa a scindarii profunde, a schizofreniei sociale in care s-a prabusit tara in ultimii cincisprezece ani.

Toti acesti iacobovi, mironi si cum se vor mai fi numind platesc prin spectacolul grotesc al arestarii in direct pentru imaginea si avantajele disproportionate dobindite din joaca de-a eroii.

Fiind vorba de aceeasi piesa, rolurile personajelor sint intersanjabile: n-ar fi exclus ca, foarte curind, sa-l vedem pe Iacobov scuturat de spaima ca va fi eliminat, iar pe Cozma – ridicind, din nou, pumnul amenintator. E doar o chestiune de timp si de rescriere a scenariilor.