In editorialul sau de saptamana trecuta doamna Zoe Petre se declara enervata de faptul ca presedintele Traian Basescu, prin spusele si gesturile sale, confirma diagnosticul meu, pe care domnia sa nu il impartaseste.
Potrivit acestui diagnostic, orientarea obsesiv transatlantica si transpontica a domnului Basescu ascunde eurofobia cercurilor oligarhice care i-au sprijinit ascensiunea, precum si agenda personala a Presedintelui doritor sa-si instaureze regimul cezarist in Romania.
Regret disconfortul produs doamnei Petre de conflictul intre ceea ce vede cu ochii si ceea ce simte cu inima. Dificultatea in care se afla caracterizeaza o mare parte a elitei romanesti. Intelectualitatea noastra subtire a decretat ca tot raul vremilor s-a sintetizat in PSD, acesta fiind locul de adunare al intregii oligarhii carpato-danubiene.
Pornind de la aceasta axioma comoda se ajunge, insa, la imposibilitatea de a explica de ce politica presedintelui oranj bate in purpuriu pe plan intern si in brun pe plan extern.
Daca doar FSN/FDSN/PDSR/PSD, sustinut atat de oligarhii, cat si de mizerii Romaniei, duce o politica anti-occidentala si anti-europeana, atunci cum se face ca omul ridicat pe valul visului euro-atlantic pare a inota si el impotriva curentului just?
Din aceasta dilema nu se poate iesi decat recunoscand realitatea: oligarhia nu are culoare politica si nu sta intre granitele unui partid; oligarhia are propria sa agenda si o aplica folosindu-se, printre altele, de politicieni sau creand partide. La intrebarea de ce in Rusia gangsterii nu ataca bancile, cineva odata a raspuns: fiindca gangsterii sunt proprietarii bancilor.
In mod similar, oligarhii romani nu actioneaza pentru rasturnarea institutiilor democratice, intrucat au reusit sa se insinueze in ele si sa le controleze potrivit intereselor lor. Pe masura ce acest proces se adanceste, democratia devine impostura. Adevaratele spirite democrate trebuie sa se impotriveasca unei atari tendinte lasand la o parte idiosincrasiile.
Poate fi adevarat ca politica FDSN (devenit PDSR), din diverse motive, a tinut Romania in afara structurilor euro-atlantice. Respectiva politica a fost o combinatie speciala de nationalism moderat si socialism prudent.
Ea raspundea dorintei de protectionism statal exprimata atat de capitalul privat roman emergent, speriat de concurenta strainilor, cat si de masa conservatoare a romanilor de rand alertata de agresiunea la care modelul de viata al strainatatii ii supunea traditiile.
Dupa nasterea PSD, insa, guvernul Nastase "a tradat nobilele idealuri ale oligarhiei" romane nationaliste neraspunzand misiunii de a prelungi procesul de integrare euro-atlantica a Romaniei.
Fie cu premeditare, fie din neatentie el a "ingaduit" ca Romania sa devina membru al NATO si sa finalizeze negocierile de aderare la UE, adica sa abandoneze strategia "prin noi insine" in favoarea strategiei "portilor deschise", facilitand accesul capitalului strain pe piata romaneasca. De ce a facut-o? Nu mai conteaza.
Poate pentru ca liderii sai s-au simtit suficient de consolidati sub aspect economico-financiar spre a se incumeta sa se avante in competitia euro-atlantica sau spre a dori sa scape de incertitudinile acumularii primitive de capital intrand in universul confortabil al ordinii si predictibilitatii. Poate fiindca modul de viata care ii atrage si pe care si-l doresc este cel occidental.
PSD fiindu-mi "familiar" - prea mult, dupa gustul doamnei Petre dar prea putin potrivit unor conducatori ai partidului, deci exact cat trebuie - pot marturisi ca domnii Iliescu, Nastase, Rus, Dan Ioan Popescu, Geoana vor sa traiasca asemenea suedezilor, francezilor, nemtilor, italienilor sau americanilor, iar nu sa fie fruntasii unui sat codas.
In consecinta, oligarhii care pana atunci sustinusera PSD, l-au abandonat si au incredintat puterea unuia care, desigur, nu mai putea sa schimbe radical cursul, dar, iata, incearca din rasputeri sa "minimizeze" costurile integrarii europene.
Este vorba, evident, nu de costurile suportate de populatie - care ca urmare a noului ideal al domnului Basescu va avea inca mai mult de pierdut - ci de cele ale oligarhilor.
Nu este mai putin adevarat ca prin comportamentul multora dintre oamenii sai PSD a asociat macro-modernizarea tarii cu neo-iobagia locuitorilor lasati la discretia potentatilor locali. Prin aceasta suprastructura pesedista s-a rupt simultan si de baza sa de mase paupera, si de sursele sale de alimentare cu energie oligarhica.
Traian Basescu este puntea care leaga astazi cele doua maluri opuse ale societatii romanesti: oligarhii nationalisti inca dependenti de buna functionare a coruptiei sistemice si obiditii legati de protectia statului bugetar si birocratic. Desi prin modul in care arata aceasta punte da senzatia de robustete, in realitate ea este foarte fragila. Pe sub ea trece marele fluviu al Romaniei profunde.
Un fluviu de campie care se indreapta inexorabil spre ocean (Atlantic) dar care curge lent, face numeroase meandre si duce mult namol. De asemenea, un fluviu care obisnuieste, din cand in cand si pentru scurta vreme dar cu mare forta, sa se reverse din matca inundand luncile si rupand puntile.
Cu lideri mai mult sau mai putin onesti, PSD a fost si deocamdata ramane singurul partid care a stiut sa dea expresie politica traditionalismului liberal, conservatorismului progresist si realismului romantic caracterizand spiritul paradoxal al romanilor.
Mergand pe punte, grupul de intelectuali din care face parte doamna Zoe Petre asculta glasul apei, ii pare ca aude vuietul oceanului visat si crede ca inainteaza spre el, cand, in realitate, in loc sa o lase in urma, se apropie exact de oligarhia primitiva pe care o uraste.
Cum, chiar daca viitura este inca departe, puntea incepe deja sa se clatine, doamna Petre are toate motivele sa fie nervoasa.
Solutia este sa paraseasca repede puntea intelegand ca prin plecarea PSD de la putere nu s-au schimbat in bine nici personajele nici contextul si ca raul absolut cu care are de luptat nu este in PSD, ci in oligarhia care candva s-a folosit de el astfel cum astazi se foloseste de dansa.
