Au trecut 60 de ani de cand regimul comunist a fost instalat in Romania. Data de "nastere" ar mai exista, dar o data de "deces" e mai greu de gasit. Sa fie '89? Sa fie '96? Sa fie 2004? Toti am sperat ca Revolutia sa puna capat raului. Dar n-a fost sa fie asa.
La adapostul tinerei democratii, al libertatilor si drepturilor omului, vechiul sistem si-a vazut mai departe de treaba, solid inserat in toate: in economie, finante, cultura, justitie, administratie, politica, media, societate civila etc. De altfel, structurile sale ar fi supravietuit mult si bine daca nu ne sufla rece-n ceafa acquis-ul comunitar.
Pentru ca n-a existat o lege a lustratiei, pentru ca un Plesita si alti tortionari n-au fost judecati, pentru ca nu s-a ocupat nimeni de acest "aparat" de securitate care, in afara de specializarea in represiune, mai detinea si comertul exterior, si-a insusit in folos propriu o buna parte din avutia nationala.
Devalizarea economiei, a bancilor, aparitia in contrapartida a averilor fabuloase, saracirea saracilor, traficul de arme, de persoane, de stupefiante, amestecul in crima organizata al unor grei din protipendada de-a valma cu grei din lumea interlopa, mentinerea la "secret" a dosarelor sa nu aiba oare nici o legatura cu lipsa unor gesturi legitime si indelung asteptate de delimitare fata de
regimul criminal comunist? Faptul ca nimeni nu a platit serios pentru crimele savarsite sa fi fost luat drept incurajare pentru incalcarea si sfidarea in continuare a legilor? Faptul ca un proces de purificare - fie el si numai sufletesc, de recunoastere a greselilor si obtinere a iertarii - a fost evitat sa fi permis perpetuarea nedreptatilor si suferintelor? Pentru ca ce s-a facut, de voie, de
nevoie, s-a facut cu jumatati de masura, prin felurite constrangeri si nicidecum din convingere, din noblete sau onoare.
Sugrumat de imaginea sa externa deplorabila, Iliescu a fost trimis de consilierii sai la cursuri de cosmetica politica. Si doua dintre sedinte chiar i-au priit: una s-a chemat Regele Mihai si a doua Holocaust. Dupa tafna ca tatal sau a suferit mai mult decat evreii in lagare, Iliescu s-a dus in Israel sa repare gafa si si-a cerut oficial scuze pentru implicarea Romaniei in Holocaust.
Ca pana la urma tot si-a dat in petec, iar Wiesel i-a tras cu insigna in cap, asta e alta poveste. Rolul Romaniei in Holocaust fusese analizat, asumat, regretat public.
Constantinescu, cu mare vointa mare, a trimis in vara lui '97 "un mesaj" la Memorialul Sighet referitor la victimele comunismului. Si a ramas cum stim (demersul nu a fost dus pana la capat ca sa aiba efect).
Ce se intampla acum, in 2005, la Timisoara sau la Washington, unde presedintele recent ales a poposit si unde, iata, trecutul nelamurit inca ne urmareste? In ambele locuri s-au petrecut lucruri interesante, care se leaga evident nu numai cu trecutul, dar si cu prezentul.
Pentru ca in Romania - zice presedintele - tocmai "se desfasoara un proces de cunoastere a istoriei reale a poporului roman" si "o dezbatere privind crimele comunismului". Au picat bine memoriul Fundatiei ICAR si vizita de la presedintie, in legatura cu cererea ca statul roman sa-si asume responsabilitatea crimelor din timpul regimului comunist si sa-si ceara scuze victimelor.
Exista insa in discursul prezidential cateva elemente mai greu de inteles: 1. De ce statul roman "probabil" va trebui sa "recunoasca atat crimele din timpul Holocaustului, cat si pe cele din comunism"? De ce acest "probabil" de incertitudine, cand stim ca este vorba de un imperativ? 2. De ce presedintele Traian Basescu nu are stiinta despre recunoasterea Holocaustului de catre Iliescu? 3.
De ce in acelasi discurs presedintele vorbeste de "mii de romani ucisi dupa instalarea regimului comunist"? Asa, incomplete cum sunt, cifrele disparutilor sunt de ordinul sutelor de mii iar al arestatilor, de ordinul milioanelor.
Initiatoarea procesului demarat in urma cu peste doi ani in justitie, Fundatia ICAR, poate spera ca, o data cu schimbarea puterii politice, sa se sparga de la cel mai inalt nivel tacerea vinovata asupra trecutului si sa se ofere victimelor, solemn si oficial, satisfactia morala pe care o asteapta de atata vreme. Acum, cand mai avem inca supravietuitori printre noi.
Nazistii documentau executiile si deportarile pentru a le prezenta sefilor, iar acum acele fotografii din muzeu pe buna dreptate impresioneaza. Comunistii si securistii rareori faceau fotografii la gropile comune de la liziera padurii. Dar exista multe alte dovezi ale atrocitatilor regimului represiv si criminal.
Si la Sighet se lacrimeaza cand vezi celulele in care a fost zidit Bratianu sau in care a murit Maniu.
Daca exista o vointa minima de respect pentru evidenta, de a rezolva demersul reparator moral si de a face un prim pas spre normalitate, nu e nevoie de "note de fundamentare", formare de comitii si comitete de cercetare. Este nevoie de o minima vointa politica. Este incurajator ca astazi avem din nou dezbateri pe aceasta tema. Exista interes si un context nou, care justifica asteptarile.
Si sa nu uitam ca victimele au generozitatea sa nu doreasca razbunare. Si sa ierte.
