S-ar impune niste intrebari neplacute, daca nu vrem sa consideram fenomenul un blestem. Ce anume a favorizat in politica autohtona carierele unor paranoici? Cum se explica nu atat boala, cat frecventa ei?

Nu e prea greu de observat - daca ne decidem sa nu mai confundam patriotismul cu autolingusirea - ca avem o problema. Psihologii ne pot asigura ca, in psihologia noastra, vanitatile nu actioneaza nestingherite. Avem si complexe care ne trag inapoi, mai ales cand ne comparam cu altii. In aceste conditii, e greu de inteles de ce, in politica autohtona, sunt atatea cazuri de paranoia.

Judecand numai ceea ce am trait, as putea numi, cel putin, trei sau patru perioade in care politica dusa ar trebui analizata si cu ajutorul psihiatrilor; perioade in care, ne place, nu ne place s-o recunoastem, si boala a „facut" istorie.

Destinul Romaniei suferind din cauza unor „bolnavi" al caror „eu", suprainflamat, a reusit sa transforme milioane de oameni normali in „pacienti" ai istoriei.

Si cum nu pot crede ca e vorba de pure intamplari, de accidente, ma tem ca nu suntem scutiti de alte surprize.

Daca ma iau dupa dictionare, paranoia s-ar caracteriza prin „idei fixe", prin „lipsa de logica in gandire", prin „orgoliu exagerat", prin „mania persecutiei". Din aceasta insiruire de simptome, lipsesc tocmai cele mai importante, remarcate la „bolnavii" oficiali de care am avut parte pana acum. In primul rand, o megalomanie revarsata mult dincolo de marginile unui „orgoliu exagerat".

Apoi, o metamorfoza de identitate: cu ajutorul celor din jur, acesti „bolnavi" uitau ceea ce erau, de fapt, ajungand sa creada sincer in ceea ce ar fi vrut sa fie. Asta i-a impins sa se creada „providentiali", predestinati sa joace un rol „istoric", si, simultan, le-a atrofiat simtul ridicolului, ceea ce le-a permis sa se ia in serios.

Nu de „mania persecutiei" au suferit ei, ci de o expansiune patologica a amorului propriu, care le-a taiat legatura cu realitatea. Incat, in cazul lor, „lipsa de logica in gandire" nu inseamna „incoerenta", ci inlocuirea logicii normale cu delirul ideilor proprii. Asemenea personaje nu mai vor sa auda decat ceea ce le place sa auda: laude, lingusiri, aprobari.

Au nevoie de camarile, nu de sfetnici. Si, trebuie spus, niciodata n-au dus lipsa de lingai.

S-ar impune, asadar, niste intrebari neplacute, daca nu vrem sa consideram fenomenul un blestem.

Ce anume a favorizat la noi carierele unor paranoici? Cum se explica faptul ca, prin alte tari europene (prin America latina sau prin Africa datele sunt altele) cazurile de paranoia din politica sunt mult mai rare si mult mai putin naturale? Sa fie de vina lipsa exercitiului critic pe care niciodata n-am judecat-o serios pentru a intelege ce loc are ea in destinul nostru? Sau carentele de

caracter care ne fac sa fim, se pare, mai inclinati, decat altii spre oportunism, mai predispusi sa gasim scuze in loc de explicatii pentru experientele penibile prin care am trecut?

Mi se va spune ca paranoia politica strabate istoria din antichitate pana in zilele noastre. Si ca, oricum, si in acest domeniu ramanem niste provinciali. N-avem paranoici de anvergura. Asa e. Dar ceea ce ma intriga pe mine este altceva. Si anume frecventa cu care apar cazurile de paranoia in politica autohtona. Altii s-au invatat minte dupa ce au platit.

La noi, istoria se repeta cu o usurinta care scoate intrebarile din psihiatrie si pune in cauza societatea care produce asemenea „bolnavi". N-a exagerat prea tare Paul Morand cand a afirmat ca Romania e un pamant tragic unde totul sfarseste in comic. Dispunem, intr-adevar, de capacitatea de a organiza un mic talcioc pe orice Golgota, coborand in deriziune orice.

Caci din orice nenorocire putem extrage un banc, folosit ca sedativ. Dar ma tem ca nu ne putem consola cu aptitudinea noastra de a face haz de necaz. Perioadele in care politica a fost influentata de paranoia au produs, pe langa barfe si bancuri, nenumarati trepadusi, nenumarati „yes"mani, nenumarati lingusitori si profitori. Fara ei, bolnavii de paranoia n-ar fi ajuns sa se ia in serios.

Si nici nu s-ar fi impus acest paradox grotesc. Ceea ce, la altii, e - cand e - exceptie clamoroasa, pe malurile Dambovitei e aproape o regula, banala si banalizata. De prea multe ori, ne-am „familiarizat" atat de bine cu nevoia de grandoare a „bolnavilor" nostri incat ea nici, macar, nu ne-a mai surprins.

Ceea ce la altii ar fi socat sau ar fi frizat ridicolul, la noi, gratie deprinderii noastre de a normaliza anormalitatea, a intrat in obisnuit. E suficient sa mentionez - sper ca nu e nevoie sa dau exemple - relatiile foarte stranse, „privilegiate", pe care le au diverse personaje de azi cu Dumnezeu.

Precum si transa in care intra, se pare, oficialii nostri de cate ori se pot imagina „facand" istorie si dincolo de limitele „meschine" ale Romaniei.