C.T. Popescu si-a consumat ani buni din viata, conform spuselor sale, intr-un cavou. Va dati seama ce sacrificii a facut pentru tara ziaristul cu privirea taioasa ca un laser? Chiar nu intelegeti cit e de greu sa faci o presa militanta, o presa de atitudine, ingropat intr-un cavou?

Sa nu ne lasam prada emotiilor, sa ne stergem lacrimile si sa gindim totusi la rece. E mai bine asa, cu atit mai mult cu cit la mijloc e chiar adevarul.

Liderii demisionari de la ziarul condus pina ieri de C.T. Popescu au vorbit, firesc, mult. Abili minuitori ai cuvintelor – asta le e si meseria – cei patru au atras multa simpatie asupra lor.

Adevarul celor spuse de ei este insa unul relativ. Oamenii momentului, demisionarii de la „Adevarul" au iesit in evidenta nu numai prin ce au spus, ci si prin ce au omis sa spuna.

Omisiunile, cu siguranta deliberate, ale celor patru ar putea fi totusi cheia potrivita pentru a decripta aceasta problema cu ramificatii complexe.

Luni, pe tarabe si pe prima pagina a cotidianului „Adevarul" si-a facut aparitia „guzganul rozaliu" („alb in cap de la cita brinza a infulecat"). Sintagma a lovit in plin; a fost ca si cum o splendoare de locomotiva ar fi intrat, duduind, in viteza, intr-o gara obscura dintr-un sat uitat de Dumnezeu.

Lumea care s-a napustit asupra textului a aflat, dupa citeva rinduri, si restul detaliilor: guzganul rozaliu era nimeni altul decit Viorel Hrebenciuc.

Politicianul ala micu si discret despre care se spunea cindva ca ar fi strategul numarul unu al PSD si pe care televiziunea spaniola ni-l aratase de citeva ori, duminica seara, la meciul Villarreal – Steaua.

Hrebenciuc apare, asadar, luni, in chip surprinzator. Ca din neant? Ca o stafie care bintuie un cavou? Nu chiar.

Lider al unui „ziar national independent", C.T. Popescu isi da drumul la limba si spune cite ceva: nu numai ca Hrebenciuc da telefoane la „Adevarul", dar la partid mai si spune ca cei patru ziaristi care dau directia editoriala s-ar pune de-a curmezisul dezvoltarii „crucisatorului presei romanesti";

nu numai ca liderul PSD are o relatia apropiata cu Anna-Maria Tinu, dar acelasi personaj a promis celor patru ziaristi care au dus „crucea" „Adevarului" ca publicatia la care acestia lucreaza va fi data, spre administrare, unui fond international de investitii;

in fine, acelasi personaj, despre care e greu de gasit vreun articol negativ in „Adevarul" ultimilor ani, le-a promis celor care faceau parte pina ieri din Consiliul Director al ziarului si citorva redactori importanti „redetinerea" de actiuni la societatea care administreaza ziarul.

Dupa tonul lui C.T. Popescu, V. Hrebenciuc s-a dovedit a fi un om de nimic: atit vinzarea catre un trust strain, cit si redetinerea de actiuni „nu s-au concretizat in vreun fel" si au ramas „doar o vorba".

Confesiunile icnite ale lui Popescu sint utile, fara dubiu. Ramine totusi o intrebare: in ce calitate facea Hrebenciuc ceea ce facea? Nu e o intrebare citusi de putin retorica.

De fapt, C.T. Popescu sugereaza un raspuns: poate ca liderul social-democrat nu era, asa cum se spune indeobste, „creierul" PSD; cu siguranta insa ca era un soi de papusar al „Adevarului".

„Faptul ca Hrebenciuc are o influenta asupra urmasilor lui Dumitru Tinu si prin ei asupra «Adevarului» – asta e o certitudine", scrie C.T.P., si nu avem nici un motiv sa ne indoim de justetea spuselor sale.

Raspunsul la intrebarea de mai sus deschide o serie de alte intrebari despre trecutul ziarului condus pina ieri de Popescu.

In 2002, Popescu si alti citiva jurnalisti de la „Adevarul" si-au vindut actiunile pe care le detineau la ziar. Dupa cum au spus-o, au facut-o pe citeva sute bune de mii de dolari, bani care au fost oferiti de fostul director al ziarului, Dumitru Tinu.

Sa retinem: Tinu, un ziarist si el ca ziaristii de la care a cumparat actiunile, le-a oferit acestora citeva sute de mii de dolari.

De unde a avut acesta banii? Din salariul lui? Erau banii lui? Popescu si ceilalti colegi care si-au vindut actiunile chiar nu s-au intrebat de unde are seful lor atitia bani? Sa fi adormit ziaristul din ei la vazul banetului la care e posibil, sa admitem, sa adormi atunci cind il numeri?

Dupa ce demisia celor patru a devenit publica, C.T. Popescu a spus, de mai multe ori, ca nu are rost sa se mai vorbeasca despre cauzele care au dus la situatia in care s-a ajuns la „Adevarul". A spus, usor poetic, ca un timp a murit si ca acum e „o alta filosofie, o alta conceptie".

Popescu are dreptatea lui, desigur. Pentru el nu mai e nevoie sa se mai vorbeasca despre trecutul „Adevarului" si, cu atit mai putin, confortabil.

Pentru cei care iubesc adevarul insa, poate ca e urgent sa se spuna lucrurilor pe nume. Pina la proba contrara, nu putem exclude ipoteza ca ceea ce s-a intimplat la „Adevarul" poate fi o pilda despre ipocrizie, manipulare si imoralitate. In aceste conditii nu e numai util sa vorbim despre adevar; e chiar stringent sa o facem.