Cuvintul reforma, de care noi romanii ne-am saturat ca de mere padurete, este rostit in continuare de altii cu aplomb si speranta. Ca si cind ar fi ceva "bun". Subiectul fierbinte al politicii internationale, zilele acestea, este reforma Organizatiei Natiunilor Unite.
Tema aceasta pare sa fi devenit un soi de moda la New York, din 1990 incoace. Primul care a pus-o cu autoritate pe agenda a fost Bouthros Bouthros Ghali, secretarul general al Organizatiei, la vremea marilor schimbari ale lumii bipolare.
Dupa lunga perioada a razboiului rece, in care ONU fusese transformata intr-un steril cimp de confruntare ideologica, "Marea Antanta" SUA-URSS si modul exemplar in care a fost folosit instrumentul ONU in abordarea conflictului Irak-Kuwait au creat un val urias de speranta.
Speranta ca Organizatia Mondiala ar putea sa intre intr-o era noua, una capabila nu doar sa o revitalizeze, ci sa faca din ea centrul de decizie si motorul actiunii eficiente intr-o lume eliberata de constringerile cortinei de fier. In cuprinsul paginilor Agendei pentru Pace, ONU s-a visat capabila sa organizeze pacea lumii noi si sa devina, in acelasi timp, "bratul ei inarmat".
Iluzia nu a tinut insa decit citeva luni. B.B. Ghali nu si-a putut innoi mandatul, pierzind sustinerea Statelor Unite, iar documentul care-l facuse celebru, pentru un sfert de ora, a cazut in uitare. Nu insa si ideea ca organizatia ar trebui reformata.
O seama de tari, care se considera azi foarte importante, nu au ezitat sa-si faca cunoscute ideile privind o posibila reforma. Cel mai vinat a fost, desigur, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate.
O pozitie rezervata de actuala Charta pentru Statele Unite, Rusia, China, Franta si Marea Britanie, reflectind statutul lor de puteri invingatoare la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, cind organizatia a fost creata.
Intre timp, unele dintre statele invinse au devenit mari puteri industriale si/sau militare, cum sint Germania sau Japonia, foste colonii ca India, au devenit state de prim rang datorita cresterii populatiei, dar si puterii nucleare. Statele arabe sint si ele nemultumite de actuala compozitie a singurei institutii cu autoritate din cadrul ONU si ar rivni la un loc intre "nemuritori".
La preluarea mandatului de secretar general, Koffi Annan a crezut si el ca-si va putea depasi conditia de functionar pe viata al unei institutii care ofera confort, dar nu si glorie. De aceea, a lansat un nou demers, pus sub egida unui "consiliu al inteleptilor", care sa faca propuneri de schimbare, actualizare, reinterpretare a Chartei si de reforma a institutiei.
Evident, lucrurile s-au invirtit in jurul acelorasi teme.
Schimbarea compozitiei Consiliului de Securitate, marirea numarului de membri permanenti, reprezentare geografica versus reprezentare pe baza de statut de putere, crearea unor instrumente proprii pentru posibila interventie in forta in conditii de criza, clarificarea statutului actiunilor teroriste si a interventiilor din ratiuni umanitare.
Alti bani, alta distractie!
Rezultatul este un alt text si, desigur, nici o solutie! Pentru ca o solutie nu are cum sa vina de la functionarii ONU sau "inteleptii" pe care i-au ales sa vorbeasca in numele lor. Ceea ce este si face ONU, ceea ce poate si nu poate este strict definit de ceea ce guvernele statelor membre vor si pot. Desigur, in primul rind cele care ocupa pozitia centrala de membri permanenti.
Tema nu poate fi redusa la o problema de optim organizational, ca si cind ONU ar fi o firma sau un ONG carora li se cauta varianta functionala de maxim. Evident ca actualii membri permanenti ai Consiliului de Securitate nu au nici o inclinatie sa-si imparta privilegiile cu alte state. Evident ca nimeni nu-i va putea obliga sa o faca.
Evident ca fara o rescriere a Chartei nici o reforma nu este cu adevarat posibila. Evident ca nimeni, dintre cei mari, nu vor o rescriere a Chartei. Si cercul se inchide! Cit priveste terorismul, realitatea politica cruda este ca mai bine de 60 de guverne s-au pronuntat recent, oficial, in cadrul organizatiei, impotriva oricarei incercari de a-l scoate in afara legii.
Terorismul este considerat si recunoscut de aceste guverne ca un mijloc legitim de lupta politica! Iar cind este vorba despre realizarea unor capacitati militare proprii, de mentinere a pacii, de interventie in caz de criza sau de prevenire, ONU, din nou, nu poate mai mult decit pot statele membre.
Cine sa asambleze aceste forte, cine sa le comande, cine sa le instruiasca, cine sa le echipeze, cine sa le plateasca salariile si cheltuielile de operare? Statele membre? O iluzie fara nici o sansa de a deveni vreodata realitate. Statele mari, care au asemenea capabilitati, au si interesul sa-si foloseasca potentialul potrivit politicii si intereselor proprii. Ceea ce si fac!
Intreaga retorica a "reformei ONU" se izbeste necrutator de realitatea politica si logica puterii care o domina. De aceea, ea este condamnata sa ramina o simpla retorica. De altfel, legea nr. 1 a organizatiilor, de orice fel, spune ca ele nu sint facute pentru a fi schimbate, ori reformate.
Organizatiile sint structuri complexe de interactiune menite sa solutioneze o problema sau un set coerent de probleme. Ori problema nu mai este prezenta si atunci organizatia nu-si mai are rostul, ori daca persista, organizatia continua sa existe, fara sa fie nevoie de schimbare.
Daca exista o problema noua, intreaga istorie a organizatiilor arata ca sansa cea mai mare de a o rezolva o are o noua organizatie, iar nu una "reformata".
E ca si cind ai vrea ca din masina de tocat carne sa faci una de spalat, pentru simplul motiv ca pe linga chiftele ti-ar trebui si niscai camasi curate! O fi nevoie, nu zic ba, dar in loc sa incerci sa "reformezi" masina de tocat, bunul simt iti spune ca solutia este sa-ti cumperi si una de spalat rufe!
Acum, nu-i mai putin adevarat ca bunul simt in politica e departe de a fi o reduta dinainte cucerita!
