Ce e pietatea? Nimic daca e numai pietate. Dar ipocrizia sfirseste uneori prin a fi de buna-credinta.
Daca mai era nevoie de o dovada ca Ioan Paul al II-lea a fost o taina a Providentei, funeraliile sale ne-au oferit-o. Cateva zile, am crezut ca traiesc pe alta lume. Aproape am uitat ca lumea in care ne gasim e profund triviala si ca vechile valori nu mai impresioneaza azi pe nimeni. Ma uitam la televizor si aveam impresia ca visez.
Nici urma de „Ciao Darwin", de „Vacanta Mare" sau de alte imbecilitati similare. In locul lor, platitudini cucernice rostite cu o ipocrizie atat de sincera incat devenea contagioasa. Toate obsesiile mele legate de neo-barbaria contemporana erau, brusc, intimidate. Si in deruta. Gresisem, oare? O enigmatica transa pioasa transfigurase, parca, totul.
Apoi, a venit mobilizarea sefilor de stat si de guvern. Una fara precedent! Cu exceptia lui Putin si a capilor Chinei, toti actorii principali ai istoriei actuale au tinut sa ia parte la marele spectacol al funeraliilor. Si-au lasat deoparte aranjamentele trecatoare pentru a se pleca smeriti in fata celor vesnice. Vreme de doua ore si jumatate, n-a mai existat „axa raului".
Nici „imperiul" care vrea s-o nimiceasca. O pace, evlavioasa, tulburata doar de rugaciuni, staruia in Piata San Pietro, sub cupola conceputa de Michelangelo si alaturi de cvadrupla colonada a lui Bernini.
Mai-marii lumii pareau sa accepte ca exista si o altfel de glorie decat cea ravnita de ei; ca un om a carui forta a stat doar in credinta, si n-a lasat nici un bun material in urma sa, se dovedea mai important decat ei, desi, cand traia, isi mai puteau permite sa-l ignore. Mort, insa, ii obligase pe toti sa ia drumul Romei.
Daca vrem sa socotim un miracol aceasta ultima performanta a Papei, nu gresim. A fost, intr-adevar, un miracol. Dar imi mai amintesc o data de discul lui Newton, care are toate culorile din spectrul curcubeului, cand se afla in repaos, dar, cand e invartit, devine alb.
Si cum e corect sa spui? Discul acesta e colorat sau alb? Daca spui ca e colorat, nu minti, intrucat el este colorat cand se opreste. Dar nu minti nici cand spui ca el e alb, deoarece, de cate ori e invartit, devine alb. Acest exemplu imi da curaj sa spun ca, pe reversul miracolului, putem vorbi de o imensa ipocrizie.
Mai mult, de o confirmare a paradoxului potrivit caruia ipocrizia sfarseste uneori prin a fi de buna-credinta.
Nu ma hazardez, fireste, sa-l suspectez pe presedintele american, Bush, ca are probleme metafizice. Cu atat mai putin, nu-mi permit banuiala ca-l va fi incercat, la funeraliile Papei, vreun frison mistic. Probabil, isi va fi zis si el, asemenea lui Bill Clinton (care si-a recunoscut sincer uluirea), ca n-a mai vazut asa ceva.
Dar imi place sa presupun ca, in orele petrecute in Piata San Pietro, printre rugaciuni si referiri la cele sfinte, a uitat de razboiul din Irak, de petrol si, chiar, de necazurile pe care i le-a produs Papa cu exhortatiile lui impotriva razboiului. Evident, nu merg pana la a-mi imagina ca Bush s-a simtit vreo clipa, la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, ca Henric al IV-lea la Canossa.
Si nici ca acum ii pasa mai mult de parerile celui pe care l-a numit „un trimis al lui Dumnezeu". Ma opresc la gandul ca in politica nu faci doar ce-ti place. Ipocrizia intra in protocol.
Blair a avut, se pare, o misiune mai usoara. L-am vazut hlizindu-se, de parca s-ar fi aflat la nunta lui Charles. Nu parea deloc stanjenit de indatorirea de a se distanta, cateva ore, de preocuparile lumesti. In schimb, Chirac si Schröder si-au compus o mina adecvata.
Ai fi jurat, vazandu-i, ca n-au nici o vina pentru absenta valorilor crestine dintre valorile recunoscute de Constitutia europeana.
N-as vrea sa-l neglijez pe presedintele nostru, d-l Basescu, desi l-am zarit doar intr-o secventa fugara. Dar nu-mi trece prin minte decat o intrebare. Se va fi simtit, oare, vreo clipa, jenat? Fiindca, oricat de relativa ar fi sinceritatea politicienilor, nu-mi inchipui ca, omagiindu-l pe Papa, nu s-au gandit si la latura fatarnica a acestor omagii.
Ma refer, in ce-l priveste pe d-l Basescu, la teoria despre „strategia preventiva".
Oricum, daca fac abstractie de multimea care a umplut vinerea trecuta Piata San Pietro (care ne-a aratat ca, pentru unii, inca exista lucruri sfinte) si ma gandesc numai la mai-marii lumii stransi acolo, ma simt ispitit sa consider funeraliile Papei o ultima victorie a lui Ioan Paul al II-lea. De undeva din Ceruri, Karol Wojtyla va fi privit surazand aceasta victorie.
Prin moartea sa, a obligat toata protipendada mondiala a politicii la o cucernicie ipocrita, ceea ce intr-un timp depravat de pragmatism ca al nostru e, intr-adevar, un miracol.
