Miercuri nu este o zi de sarbatoare. Vom primi votul Adunarii Parlamentare a Uniunii Europene. Vom semna Tratatul de Aderare. Este sfarsitul unui joc extraordinar de favorabil al sanselor si inceputul unor eforturi pe care nu cred ca suntem capabili sa ni le imaginam. Pentru ca schimbarea istoriei Romaniei presupune sacrificii. Si inteligenta. Si curaj. Si simt de raspundere. Vom fi oare in stare?

Un dramatic moment de conjunctura internationala ne-a ajutat sa intram in NATO. Atacul terorist, executat cu sadism in inima celei mai puternice democratii din lume, a determinat o reorientare a strategiilor de politica externa a Statelor Unite. Mai ales in directia a ceea ce specialistii definesc drept Euro-Asia. Flancul sudic NATO a capatat astfel o greutate cu totul si cu totul speciala.

Iar Romania a devenit astfel foarte bine pozitionata in noile calcule, facute de Washington, in special, si Alianta Nord Atlantica, in general. Nu vreau sa minimalizez sub nici o forma eforturile guvernantilor de la Bucuresti, incepand din 1997, pentru indeplinirea conditiilor intrarii noastre in cea mai importanta alianta militara si politica a lumii. Dar eforturile nu erau suficiente.

La data intrarii in NATO, Romania nu indeplinea toate cerintele. In mod normal, ar mai fi fost amanata cativa ani. Ne-a ajutat sansa. Acelasi lucru se poate spune si referitor la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Destul de timid, Guvernele Radu Vasile si Mugur Isarescu au initiat un calendar si un program al negocierii si inchiderii capitolelor de aderare.

Apoi, Guvernul Nastase si-a legat o buna parte a destinului sau de accelerarea ritmului de inchidere a capitolelor. A fost un efort titanic. Pentru care, indiferent ce jocuri politice sau de interese se fac si indiferent cate vicii si cate greseli a generat Executivul condus de Nastase, avem obligatia, daca suntem cinstiti cu noi insine, sa-i fim recunoscatori.

Noii Puteri, instalata dupa alegerile din 2004, nu i-a mai ramas decat sa traga linia, sa finalizeze si sa perfecteze o intelegere gata facuta. Din nou, putem spune ca a existat si exista un mare grad de ingaduinta si de generozitate al oficialilor si parlamentarilor europeni.

Ascultand criticile dure pe care le vor formula miercuri reprezentanti ai familiei popularilor, dar chiar si unii socialisti, vom fi mai aproape de adevar decat daca ne vom bucura numarand voturile favorabile Romaniei. Uniunea Europeana se grabeste, pentru ca istoria da semne ca pauza creata dupa caderea Zidului Berlinului a luat sfarsit.

Piesele care se asaza acum pe tabla de sah a continentului vor ramane astfel pozitionate mult timp de acum incolo. Uniunea creste, dupa unii excesiv, dar probabil nu se va sufoca integrand un stat destul de mare cum este Romania si cu o infrastructura, legislatie si justitie ramase mult in urma, chiar si in raport cu Bulgaria.

Incepand de miercuri, extraordinara sansa pe care am avut-o, ca beneficiari ai unei noi conjuncturi externe, se transforma in nesansa. Romanii trebuie sa stie ca incheierea capitolelor de aderare nu inseamna altceva decat o suma de promisiuni ale Romaniei. De angajamente. Si este vorba de sute, daca nu cumva chiar de mii de obligatii pe care ni le asumam.

Si numai daca le indeplinim vom face parte cu adevarat din Uniunea Europeana. Si numai astfel vom putea spune copiilor nostri, peste 10-20 de ani, ca aceasta generatie le-a schimbat fundamental nu numai nivelul de viata si civilizatie, ci insusi destinul. Orice angajament a fost luat dintre miile de angajamente, in viteza sau lipsit de realism, se va transforma intr-un cost dureros.

Pe care il vor suporta cetatenii. Iar daca nu-l vor suporta si ne vom integra, totusi, in Uniunea Europeana, vom deveni doar o piata de desfacere pentru produse de mana a treia si piata a fortei de munca ieftine.

Daca Guvernul pe care il avem acum sau guvernele care ii vor urma, in interiorul acestui ciclu electoral de patru ani, nu vor fi suficient de puternice si suficient de vrednice, romanii vor descoperi, la capatul acestei traversari, ca platesc un pret de intrare in Uniunea Europeana mai mare decat beneficiile pe care le obtinem astfel.

In cativa ani, aproape totul trebuie schimbat in aceasta tara, pentru a deveni compatibili cu civilizatia occidentala. Timpul juramintelor si al declaratiilor de intentie a trecut.

De aceea, eu cred ca pretul cel mai mic pe care trebuie sa-l platim, pentru a nu plati cumva pretul cel mai mare, este cel politic. E vremea adevaratilor barbati de stat, capabili sa sacrifice interese conjuncturale care tin de formatiunile care i-au adus la putere. Daca pentru a reusi este indispensabila o alianta cu PSD, sau chiar cu PPRM, atunci o asemenea alianta trebuie facuta.

Chiar daca asta inseamna amanarea unor rafuieli ori sacrificarea unor ambitii. Ori intarzierea indeplinirii unor idealuri mai mici decat idealul prosperitatii garantate pentru cetateanul roman.