Spectacol-lectura pentru patru volume de proza romaneasca

de Mihaela Calinoiu     HotNews.ro
Sâmbătă, 16 aprilie 2005, 0:00



Pe 20 aprilie, de la ora 18.00, sunt lansate cartile «Blazare», de jurnalistul Petre Barbu, «Degete mici», de Filip Florian, «Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus», de Silviu Gherman, si «O limba comuna», de Sorin Stoica. Spectacolul este pus in scena de regizoarea Ana Margineanu si beneficiaza de participarea actorilor Mihai Calin, Silviu Gherman, Gabriel Pintilei si Cosmin Selesi.

Despre cele patru carti va vorbi criticul literar Luminita Marcu. Dintre cei patru scriitori lansati miercuri la Green Hours, Filip Florian si Silviu Gherman sunt debutanti, Petre Barbu fiind la cel de-al patrulea volum, iar Sorin Stoica, la cel de-al treilea.
Iata ce afirma cativa critici, semnatarii prefatelor, despre cartile cu pricina. «Cronica a unei familii tinute impreuna de foame si nefericire, roman senzational, «Blazare» contine o dimensiune parabolica ce vizeaza viata in Romania postdecembrista.

Prin acest palier, romanul lui Petre Barbu (ca si cartile sale anterioare) participa la un fenomen literar al anilor din urma pe care l-s numi «de-tabuizarea» Romaniei", spune Sanda Cordos despre romanul lui Petre Barbu
«Degete mici" este cel mai bun debut pe care l-am citit de vreo cinci ani incoace. O poveste despre vina si greseala, despre umbrele inselatoare ale trecutului (personal si istoric), o poveste despre destin si amor lumesc sau ceresc. Recunosc, sunt entuziasmata", marturiseste Simona Sora despre „Degete mici", al lui Filip Florian.
„"Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus" mi a placut atat de mult, incat, la finalul lecturii, am reusit foarte greu sa ma apuc de scris prefata. Este unul dintre efectele pe care le au asupra mea cartile citite «cu placere».", sustine Liviu Antonesei despre povestea lui Kjus, a lui Silviu Gherman.
„Fara sa ma joc cu vorbele, rareori se intalneste un scriitor care sa stapaneasca atat de bine si cu atata siguranta arta de a-si defini si a-si nuanta verbal personajele: prin ceea ce spun ele, prin ticurile si digresiunile lor, prin felul cum rotunjesc, stalcesc ori subliniaza cuvintele", a afirmat incantat Daniel Cristea-Enache despre romanul „O limba comuna", al lui Sorin Stoica.
Sigur, e firesc ca fiecare sa sustina romanul caruia i-a facut recenzia, dar parca prea sunt toate cele mai bune! Cine vrea, are doua modalitati de a se lamuri: ori vine in Green Hours, ori pune mana pe carti si apreciaza cu randurile in fata.


DATE DESPRE CELE PATRU VOLUME

Petre Barbu
„Blazare"
Roman-satira, scris cu mult umor, a carui actiune se petrece intr-un cartier din periferia unui oras de provincie, intr-un complex alimentar in ruina, ramas de pe vremea lui Ceausescu. Aparitia profesorului Adrian Dura in cartier provoaca o serie de evenimente care tulbura atat existenta oamenilor care locuiesc in jurul complexului, cat si statutul acestei cladiri.

Incet-incet, complexul sufera cu repeziciune, la o scara mai mica, transformarile pe care societatea romaneasca le-a cunoscut in ultimii cincisprezece ani: este folosit drept spatiu de distractie, se improvizeaza un muzeu al comunismului, este privatizat, transformat intr-un supermarket, incendiat si disputat de afaceristi.

„Am scris Blazare cu gandul la toti oamenii care, in anii ’80, s-au inghesuit in spatele unui Complex Alimentar pe ploaie, arsita sau ger, pentru a apuca o bucata de carne sau de branza. Acum, cand avem supermarketuri si galerii comerciale, multe voci arogante si proaste afirma ca nimeni n-a murit de foame in acele vremuri, asa ca nu avem de ce sa ne plangem. Poporul roman a supravietuit.

Sa admitem ca e corect. Numai ca sufletele celor care au indurat frigul si foamea la cozi au fost mutilate. Tocmai asta am vrut sa scriu in «Blazare»: cum traiesc romanii in prezent cu sufletele mutilate in acei ani.

In mutilarea mea sufleteasca, am si eu o dorinta mercantila: romanul «Blazare» sa se vanda atat de bine, incat sa-mi cumpar din drepturile de autor o masina de spalat Indesit", spune autorul.

Filip Florian
„Degete mici"

Povestea pe care o spune Filip Florian este una spectaculoasa si banala, grava si cu umor. Intr-o mica statiune balneoclimaterica de provincie, un copil descopera o groapa comuna in mijlocul unei tabere militare romane.

In confuzia de la inceputul anilor ’90, toata lumea isi revendica dreptul de a elucida misterul mortilor aruncati in gramada: politia si serviciile secrete, presa si opinia publica locala, societatea civila si comunitatea stiintifica.

Groapa este locul unde se aduna - cu povestile ei - lumea pestrit-provinciala: calugarul si seful politiei, maiorul Maxim si soldatul rus Andrei Butilchin, colonelul-magistrat care colectiona degetele mici ale cadavrelor, frageda Jojo si arheologul ulceros, pina si fotograful orasului, insotit de dromaderul Aladin, cumparat din Iordania.
„Inainte de-a se chema «Degete mici», romanul meu a avut alte doua titluri: unul (cam) grav, «Anotimpurile gropii comune», celalalt (usor) caricatural, «Dromaderul si osemintele». Nu-mi displaceau, nici nu ma incantau.

Sufereau, in orice caz, de-o boala comuna: pareau sa indice sau macar sa sugereze tema cartii, centrul ei de greutate, insa o faceau in chip mincinos, puneau accentul unde nu e cazul. Exista un mormant colectiv, personajele au de-a face direct ori indirect cu oseminte fara varsta si fara identitate, dar nu primeaza planul lucrurilor palpabile, al intamplarilor imediate.

M-au interesat reactiile, pozitionarile, parerile, povestile (totdeauna mai atatatoare, mai adanci) de dinaintea povestii derulate la timpul prezent. Un prieten bun mi-a spus ca «Degete mici» ar fi un roman politic. Alt prieten bun mi-a spus ca nici pomeneala sa fie asa ceva. Eu cred ca au dreptate", spune si Filip Florian.

Silviu Gherman
Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus

Povestirile lui Silviu Gherman penduleaza intre o inocenta calculata si un absurd de tip Mrozek. Nu povestitorul este cel care creeaza morala, el doar ii asigura cititorului cadrul in care si-o poate crea singur, fara insa a lasa naratiunea „suspendata".

Dimpotriva, „golurile" pe care naratorul ne invita sa le umplem sunt tocmai stalpii de rezistenta ai unei constructii epice in care umorul, ironia si autoironia asigura placerea lecturii, personajele si situatiile create surprinzand si provocand. „Povestirile mele sunt autobiografice, fantastice, inspirate din vise, povestiri in care m-am lamentat si povestiri in care pur si simplu m-am jucat.

In timp ce scriu sunt constient ca cineva se uita peste umarul meu si am grija intotdeauna sa-i ofer mai mult decat e dispus sa dea. In acest fel, pot sa ma recitesc cu placere", declara si Silviu Gherman.

Sorin Stoica
O limba comuna

Desi face parte din tanara generatie, Sorin Stoica se situeaza polemic fata de o buna parte din colegii lui de literatura. Pledeaza pentru povestire, dar nu povestirea „abjectiei", a „urateniei, hidoseniei lumii". Mult mai important este cum scrie.

Iti da impresia ca este in stare sa comenteze savuros si instructiunile de folosire ale unui extinctor plasat pe holul spitalului in care isi poarta zilele personajele sale. Desi e aproape surd, eroul cartii stie sa asculte zgomotul de fond al unei vieti amarate, sa descopere acolo spectacolul realitatii in care traim.
„Am un stil hibrid cu aparente parodice de text bascalios. Textele mele nu sunt insa decat asumate, sincere. De fapt, scriu asa pentru ca n-am incotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui sa povestesc pe scurt viata mea pentru a intelege. Asta si fac in cartea mea", spune Sorin Stoica.








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


162 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by