Dragii mei! Sper ca aceasta scrisoare sa va gaseasca sanatosi, peste zece-cincisprezece zile, cand o ajunge la destinatie". Cam asa ar putea incepe misivele trimise acasa de catre romani, acum c-au inceput sa faca greve pana si postasii, cei mai rabdatori dintre bugetari. In 15 ani, numai privatii, ici-colo, scapasera de aceasta forma de protest sindical.

Statul, ca un patron prost ce se afla, se putea mandri doar cu Posta. Iata ca a treia armata a tarii, dupa MApN si CFR, a luat pe loc repaus. Amenintari au mai fost. Cam o data la doi ani, sindicalistii se certau cu conducerea, dar aceste dispute nu i-au lasat niciodata pe "clientii" Postei fara scrisori, fara ziare si, mai ales, fara bani.

Cine este de vina pentru aceasta nedorita premiera? Am putea incepe cu conducerea institutiei. Daca restul conflictelor de munca s-au transat la masa negocierilor, iar sindicatele sunt reprezentate de aceiasi oameni, rezulta ca noii manageri ar fi gresit ceva, pe ici, pe colo. Managerii de azi au fost, ieri, colegi cu grevistii, in conducerea Sindicatului Postei. Ciudata adversitate.

Ar mai fi de amintit si cresterea tarifelor postale, care va ajunge in unele cazuri pana la 200 la suta. Angajatii inca au fost modesti: daca Posta incaseaza dublu, ce mare lucru sa le creasca salariul cu 16 procente? Administratia s-a tinut tare: nimic peste 4 la suta! Tare, tare, dar parca nu este taria lor.

De fapt, Posta Romana se afla pe lista de monitorizare a FMI, care s-a aratat inflexibil in privinta deficitului bugetar. Vestile circula repede, in lumea de azi: daca s-ar ceda prea usor la Posta, sindicalistii din Invatamant sau din Sanatate ar avea motive sa solicite sporuri pe masura. Salariile lor sunt la fel de mici ca ale postasilor.

Acestia nu au iesit in strada, ba din contra, n-au aruncat cu pietre si n-au blocat nici un drum european. Greva lor este insa prima incercare veritabila cu care se confrunta Guvernul Tariceanu. Presiunile sindicale vor creste pe masura ce se fac simtite noile scumpiri, pe de o parte. De cealalta, preseaza institutiile financiare internationale. Executivul e prins la mijloc, ca intr-o menghina.

Soarta lui ne priveste prea putin. Importante sunt masurile pe care le va lua ca sa scape din stransoare. Cea mai usoara rezolvare a crizei ar fi o cadere la pace cu FMI-ul. Ionut Popescu a dovedit ca are destul farmec personal pentru a intra pe lista mostenitorilor unei contribuabile de 85 de ani.

Daca ii impresioneaza si pe americani cu promisiunile lui de reforma, iar FMI accepta ridicarea monitorizarii, conflictul de munca se stinge. Alta rezolvare ar putea-o constitui privatizarea. Sunt destule tari care au privatizat serviciile postale ori au listat Posta la Bursa.

E drept ca guvernele care vor veni n-or sa-si mai poata face campanie electorala pe banii postasilor, cum s-a intamplat anul trecut. Atunci, o tara saraca, asa cum este Romania, a organizat Congresul Mondial de profil, intr-un lux orbitor, cheltuielile fiind decontate de Posta.

Care or fi fost beneficiile de imagine externa, nu stim, dar evenimentul s-a produs mult prea aproape de alegeri ca sa avem dubii in ce priveste scopurile, la intern. Publicul nu are ce pierde, la o eventuala privatizare. Romtelecomul, cu toate problemele lui, nu merge mai rau, astazi, decat pe vremea cand era la stat.

Exista riscul ca unele locuri de munca sa fie pierdute de angajatii Postei, dar cei care raman pot sa-si negocieze altfel salariile. Oricum, nu grija privatizarii ar trebui s-o aiba acum postasii. Alt risc pandeste protestul lor sindical, altfel pe deplin justificat.

Scrisorile nu mai reprezinta de mult principala sursa de profit a Postei, ci banii: de pensii, de alocatii sau de la rudele din strainatate. Ani de zile, pensionarii s-au opus "pensiei pe card". Ce atatea complicatii, ce "pin"-uri, ce "enter", cand stiu ca pe 18, in fiecare luna, suna postasul cu banii.

Greva e o nesperata ocazie pentru cei care vor si pot sa sparga monopolul pe care il are Posta in inima pensionarilor. Pentru prima data, pe 18 n-a mai sunat omul cu banii.