Interviu

Matei Visniec: „O noua generatie de regizori descopera piesele mele"

de     Observator Cultural
Vineri, 22 aprilie 2005, 0:00


Matei Visniec

Presa cotidiana a dezvaluit un lucru banuit de multi dintre iubitorii de teatru. In anul 2005, Matei Visniec este dramaturgul roman cel mai jucat in Romania. Piesele sale sint reprezentate pe sapte scene si au adunat deja 13.000 de spectatori.

Saptamina trecuta, Matei Visniec a asistat la doua din spectacolele sale de succes: Mansarda la Paris cu vedere spre moarte (regia Radu Afrim, Teatrul National din Cluj) si Hotel Europa complet (regia Serban Puiu, Teatrul National din Craiova).

Cele doua piese au fost publicate in cel mai recent volum aparut in Romania: Mansarda la Paris cu vedere spre moarte (Editura Paralela 45, 2005) si lansat in deschiderea Festivalului Comediei Romanesti, organizat de Teatrul de Comedie. In piesa care da titlul volumului, Emil Cioran este personaj.

Despre Franta si Romania, despre Cioran, Cehov si Meyerhold, despre Iugoslavia, despre Bucovina natala, intr-un interviu cu Matei Visniec, nascut in 1956 la Radauti, dramaturg roman stabilit la Paris de aproape 20 de ani, ziarist la redactia in limba romana a Radio France Internationale.

De cite ori reveniti in Romania?
O, vin des. Cel putin o data pe an vin in vacanta cu familia mea si plec la Radauti, unde am parinti, unde am o superba casa, a parintilor mei. Nu-i prea mare, dar e inconjurata de gradina de flori, de gradina de zarzavat. E o curte cu gaini si pisici si fetita mea de noua ani e efectiv convinsa ca acolo e paradisul pe pamint.

Va este mai drag sa faceti vacantele in Romania decit pe Coasta de Azur?
Ne impartim. Dorinta de a vizita lumea este vie in continuare. Mergem si in alte zone care ne plac, dar cel putin o data pe an ajungem in Bucovina. Pentru noi, vacanta in Bucovina este o lege si un obicei pentru ca am acolo parinti, prieteni, radacini. Iar la Bucuresti sau in alte orase ale tarii mi se intimpla sa vin mult mai des, pentru ca acolo sint festivalurile care ma intereseaza.

La Sibiu, de vreo trei ani de zile, ajung intotdeauna la festival. Dar am fost in foarte multe orase din tara, la Craiova, la Iasi, la Tirgu-Mures, in diverse orase unde piesele mele sint montate. Legatura mea cu Romania este foarte solida.


- Cioran devenise personaj si am scris piesa pentru Ion Vartic

Presa de saptamina aceasta spune ca sinteti cel mai jucat dramaturg roman, sinteti prezent pe sapte scene ale Romaniei si ati adunat peste 13.000 de spectatori la toate aceste spectacole. Domnule Matei Visniec, sint magulitoare aceste date?
Imi fac placere. Statisticile insa vin si trec. Important este sa ramina cartile, sa ramina interesul pentru un autor. Dupa 1990, teatrul meu a fost descoperit. Eu scrisesem mult, mult, mult si tineam in sertar piese intregi. Ele nu fusesera montate, circulau, le imparteam, le imprastiam pe la diversi regizori. Am inceput sa fiu montat foarte mult imediat dupa 1989.

Dupa citiva ani n-am mai fost montat, iar acum din nou sint jucat peste tot in tara. Viata unui autor nu este liniara. Sint momente cind publicul se intereseaza mai mult de un autor, altele cind ii slabeste atentia.

Totusi, ce inseamna pentru Matei Visniec aceste date – cel mai jucat dramaturg roman? Cum ati primit aceasta veste?
Marea mea satisfactie este ca o noua generatie de regizori descopera piesele mele. Sint foarte fericit ca sint montat de regizori tineri, precum Radu Afrim, Geanina Carbunariu, Ana Margineanu. Sint regizori care, la ora cind se facea schimbarea de regim, aveau opt-zece ani.

Este o mare victorie pentru mine ca am ramas in viata literara dupa 16 ani de la caderea comunismului, cind stim ca lucrurile se petrec repede, ca viata se accelereaza, ca modele vin, ca autori straini sint recuperati si jucati pe piata culturala romaneasca.

E adevarat ca ati scris piesa Mansarda la Paris cu vedere spre moarte special pentru Teatrul National din Cluj si pentru regizorul Radu Afrim?
A fost scrisa special pentru Teatrul National din Cluj si pentru directorul Ion Vartic.
M-am intilnit la Paris cu Ion Vartic. El tocmai publicase o carte despre Cioran, Cioran naiv si sentimental. Eu eram la o cafenea cu Ion Vartic si i-am spus (asa cum se nasc proiectele – la restaurant) ca sint interesat sa scriu o piesa despre Cioran. Aveam o situatie dramatica interesanta, Cioran disparuse si devenise personaj pentru mine.

Iar Ion Vartic mi-a spus: „Accelereaza, termin-o mai repede, o montez anul viitor!". Am accelerat proiectul, am terminat de scris piesa si Ion Vartic mi-a spus ca aceasta trebuie montata de Radu Afrim. Ion Vartic crede in Radu Afrim, el este un regizor care urca in peisajul teatral romanesc, care creeaza intotdeauna un eveniment in urma montarilor.

Cum vi s-a parut montarea de la Cluj cu Mansarda la Paris cu vedere spre moarte?
Eu am fost surprins si incintat.

Ce v-a surprins?
Radu Afrim a creat un spectacol in care Cioran este inconjurat de tineri. Textul meu nu era orientat in mod expres in aceasta directie. Foarte multi tineri, foarte multi adolescenti au fost impresionati de personalitatea lui Emil Cioran, de unde apare ca justificat punctul de atac al regizorului.

Am gasit un articol extrem de nefavorabil piesei, publicat de cotidianul Tricolorul, al lui Vadim Tudor. Autorul, Grid Modorcea, spune ca „spectacolul isi bate joc de Cioran si de Romania". Se mai spune ca este un „experiment retardat" si ca, prin aceasta montare, avem inca un exemplu de vulgaritate in teatru. Va afecteaza un asemenea tip de critica?

Stiti, eu sint un om ocupat. N-am timp sa raspund tuturor acestor lucruri.
De ce Cehov, Cioran si Meyerhold sint personaje in piesele dvs.?
Fiecare a creat istorie. Cioran este foarte aproape de sufletul meu, este roman, s-a afirmat la Paris, a demolat in cartile sale toate ideile susceptibile sa salveze umanitatea, a demolat toate utopiile, a demolat toate ideologiile, toate dogmele, toate ideile preconcepute, toate sperantele in acelasi timp. A avut o forma de luciditate dusa la extrem.

Cehov?

Cehov a fost pentru mine un alt element fondator. Pentru mine, teatrul absurdului incepe la Cehov. Inainte ca Vladimir si Estragon sa-l astepte pe Godot, cum era la Beckett, sa nu uitam ca exista cele trei surori care asteapta sa plece la Moscova. Asteptarea din Cehov este anticamera asteptarii la Beckett.

Cehov este locuit de personaje-fantoma, de personaje care traiesc in lumi paralele, absurdul incepe la Cehov.

Meyerhold?
Meyerhold este un mare regizor rus, care s-a luptat cu cenzura, desi el a crezut sincer in idealul comunist. Acest ideal a fost strivit de monstri care l-au pus in practica, de Stalin, de exemplu. Cind, dupa 1990, au aparut documentele procesului lui Meyerhold, am fost absolut infiorat si m-am gindit sa scriu o piesa despre cenzura, avindu-l pe Meyerhold in centrul ei.

Eu am scris trei piese despre fiecare, despre Cioran, despre Cehov, despre Meyerhold, carora am vrut sa le dau si eu ceva, dupa ce ei mi-au dat enorm.


- In Franta, fiecare ramine decent, politicos normal, sint adversari, dar nu dusmani

Aveti o piesa, Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, cu personaje aflate intr-un sanatoriu, care vorbesc despre Stalin si ororile comunismului. Nu e un risc, pentru Matei Visniec, sa aduca in discutie comunismul, intr-o Franta uneori prea intelegatoare cu tot ce a insemnat comunismul, o Franta prea de stinga, de cele mai multe ori?
Eu vreau sa atrag atentia asupra a ceea ce a insemnat comunismul.

In Franta, dvs. le spuneti francezilor: n-ati facut suficient sa va delimitati de comunism, n-ati inteles comunismul.
Stiu ca e un risc. In Franta, exista o sensibilitate de stinga foarte pronuntata. Majoritatea prietenilor mei – regizori, actori – sint de stinga. Unii voteaza cu socialistii, altii cu trotkistii, cu extrema stinga, cu Partidul Comunist – cel mai retrograd partid din Europa. Acesti oameni care au o sensibilitate de stinga sint, in acelasi timp, prietenii mei.

Cu ei discut liber despre evenimentele care au insingerat planeta in secolul al XX-lea si despre utopia negativa care a fost comunismul. Aceasta piesa, Istoria comunismu-
lui povestita pentru bolnavii mintal, putea sa-mi provoace niste resentimente in mediile in care ma invirt eu in Franta. La un moment dat, m-am consultat cu multi dintre prietenii mei de stinga, daca nu li se pare prea dur titlul pentru spatiul francez. Ei mi-au spus: „Lasa titlul asa cum este. Noi am fost pacaliti, manipulati. Am crezut intr-un mare ideal, si el a luat o intorsatura aberanta".

Sigur ca Franta nu este toata de stinga si nici imuna la eroarea comunista. Sa nu uitam ca in Franta a aparut Cartea neagra a comunismului. Franta, desi are majoritatea intelectuala de stinga, este o tara unde dezbaterea este posibila, fara ca oamenii sa se scuipe imediat, sa-si care pumni sau sa se certe pe viata.

Exista o decenta in dezbaterea intelectuala franceza, ceea ce face ca adversarii sa nu fie si dusmani. Chiar si cind aperi idei contrare, poti sa te asezi in jurul aceleiasi mese cu oameni de orientari diferite. Si fiecare ramine politicos, decent, normal – o lectie pe care si Romania ar trebui sa o invete.

Si pe care n-a prea invatat-o!
Eu am scris Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali convins fiind ca este necesara. Lumea occidentala n-a prea inteles cum este cu utopia comunista. Dar piesa este necesara si pentru tinerii din Romania, ei nu stiu astazi cum a fost cu spalarea creierelor, presiunea asupra individului, vidul din interiorul marilor cuvinte si al marilor slogane.

V-au trebuit zece ani sa o scrieti. Zece ani ati fost apasat de comunism?
Literatura nu poate fi niciodata denuntare directa. Denuntarea directa o fac ziaristii, politicienii, istoricii, cei care au suferit si care scriu marturii. Literatura, atunci cind denunta in mod direct, devine didactica. Literatura trebuie sa abordeze intr-un alt mod durerile istoriei.

E nevoie de o situatie dramatica interesanta, comica si aberanta, in acelasi timp, care sa provoace in spectatori senzatia de explozie, care sa-si spuna ca nimic mai absurd nu se poate concepe.

Ce ecouri au fost in Franta?
Piesa a fost mai mult montata in Franta decit in Romania. In Romania, s-a montat la Timisoara, in regia lui Victor Ioan Frunza. Regizorii romani ezita sa monteze aceasta piesa.

Aveti o explicatie de ce ezita?
Sint prea prins cu treburile zilnice, cu scrisul, ca sa-mi dau o explicatie in acest moment. Va fi montata intr-o buna zi si de alti regizori romani. Nu-i o problema ca nu este acum jucata.

Francezii s-au incumetat sa o monteze?
Sint in legatura cu o tinara companie de teatru din Franta care vrea sa monteze Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal. E posibil! Tineri regizori, tineri actori, care n-au cunoscut chiar nimic despre comunism, se intereseaza de subiect. Deschid carti de istorie si afla ca, de pe urma comunismului, au ramas o suta de milioane de morti.

Ce inseamna pentru dvs. acest interes al tinerilor francezi?
Partida mea e cistigata. Declansez in ei intrebari cu privire la oroarea comunista si acestia vin si cu alte intrebari. Tinerii care vor sa ma monteze in Franta isi pun intrebari legate de manipularea individului, in general. Isi pun intrebari legate de propria lor manipulare de catre societatea de consum.

Discursul societatii de consum nu este, in esenta lui, foarte departe de discursul societatii perfecte promise de comunisti. In adincul oricarui discurs social linistitor descoperim doua-trei reguli. Exista un guru care spune multimii: „Dragilor, eu stiu care e drumul. Urmati-ma si veti fi fericiti! Inchideti ochii si totul se va rezolva!".

Societatea de consum tot asta promite: consumati si veti fi fericiti! Societatea ultra-liberala occidentala capata uneori forme apropiate de mascarada. Marile confruntari electorale au citeodata dimensiuni insuportabile de mascarada. Alegerile din SUA, confruntarea Bush-Kerry: ce circ, ce spectacol, citi bani, ce declaratii sforaitoare!


- Europa se cladeste pe enorme straturi de cadavre

Nu se poate altfel. Nu poti ajunge presedinte daca nu treci printr-o astfel de confruntare.
Nu neg ca aveti dreptate. Dar, ca autor, trebuie sa observ acest aspect al mascaradei, al grotescului, al derivei, chiar si in societatile democratice.

De ce a fost si este fosta Iugoslavie o tema in piesele dvs.? Ati scris doua piese: Despre sexul femeii – cimp de lupta in razboiul din Bosnia si Hotel Europa complet. E Iugoslavia o obsesie?
Nu este o obsesie. Iugoslavia era sa fie o catastrofa mondiala, sa fie inceputul unui al treilea razboi mondial. Din fericire, Uniunea Europeana era cit de cit organizata, desi nu destul, dar suficient pentru a opri focarul. Acolo, problemele nu sint rezolvate. Se uita un lucru: razboiul este o eroare si o oroare. Si totusi, sint razboaie si razboaie.

Primul razboi mondial a fost un macel sinistru, dar 90 la suta dintre morti erau soldati in uniforma. S-au masacrat armate. Al doilea razboi mondial a fost si mai sinistru, si mai cumplit. Si totusi, si totusi, un aspect de consemnat: 50 la suta dintre morti erau soldati in uniforma, ceilalti erau civili.

Ajungem la Iugoslavia, unde oroarea este prezenta in cel mai inalt grad: 90 la suta dintre morti sint civili. Razboiul asta modern, in privinta ororii, atinge punctul cel mai inalt. Nu se mai bat soldatii intre ei, soldatii ucid civili.

De ce aceasta forma a ororii, macelarirea civililor?
Incepi sa-ti spui: ce „bune" erau razboaiele de altadata! In Iugoslavia oroarea a fost impinsa si mai departe: violarea in masa a femeilor bosniace a fost o strategie militara de ultima speta.

Toate aceste detalii si faptul ca acest razboi a fost la granita cu Romania, in centrul unor Balcani care tocmai voiau sa respire dupa tragedia comunista, faptul ca Occidentul si-a aratat neputinta in fata acestui razboi m-au afectat. Si sa nu uitam ca sint si jurnalist la Radio France Internationale.

Si timp de patru ani de zile, de fiecare data cind imi incepeam emisiunile, primele stiri erau cele din Bosnia, cu ranitii, cu mortii, cu bombele de la Sarajevo. Intr-o buna zi, autorul din mine s-a revoltat. Am ales sa fac ceea ce stiam cel mai bine – am scris o piesa – pentru a sensibiliza constiintele la acest tip de oroare si, mai ales, la ceea ce numesc eu delirul nationalist.

Fosta Iugoslavie a ajuns intr-un spatiu de infantilism nationalist – in sensul ca s-au razbunat unii pe altii ca niste copii care nu stiu inca ce inseamna cruzimea.

De ce a urmat si a doua piesa, Hotel Europa complet? De ce din nou Iugoslavia?
Mesajul este urmatorul: trebuie sa amintesti din cind in cind lumii ca acest razboi era sa se transforme intr-o oroare mondiala. Hotel Europa complet – complet in materie de oroare. Reinviorarea memoriei este un lucru bun si asta am facut prin piesa montata la Craiova, care face parte din proiectul Teatrele Europei – oglinda a culturii refugiatilor, sustinut de Comisia Europeana.

Nu numai razboiul a fost cutremurator. Si pacea este cutremuratoare, cu atitia oameni schiloditi?
Eu vorbesc despre refugiati. Ce gasesc refugiatii cind se intorc acasa? Casele arse, bunurile ravasite, paminturile in paragina. Prima lor grija este sa-si gaseasca mortii si sa-i ingroape ca sa-si faca doliul. Iar acestia sint greu de gasit, pentru ca sint mii si mii de disparuti in acest moment. A aparut un fel de trafic de informatii: unde sint ascunse cadavrele, unde se afla gropile comune.

Sute de cadavre au fost gresit identificate, a reinceput o enorma campanie de reidentificare a unor cadavre deja ingropate. Este o oroare peste oroare. Povestea mea este cea a unei mame care nu poate sa plinga pentru ca nu are un corp.

Corpul copilului ei este de negasit si are nevoie de ceva fizic asupra caruia sa plinga, o bucata din el, un rest de os, un bocanc, e gata sa plinga pe o camasa, daca ar sti ca a fost a lui. E o alta realitate la citeva ore de mers cu trenul de la Bucuresti. Europa se cladeste pe enorme straturi de cadavre si pe ruinele unor dureri teribile.


„Ziaristii occidentali s-au blocat la patru-cinci subiecte negative"

Ati fost printre membrii fondatori ai Cenaclului de Luni, un loc de intilnire si stimulare a scriitorilor din anii ’80, cenaclu condus de Nicolae Manolescu. Va e dor de Cenaclul de Luni?
Ce a fost frumos nu se mai intoarce si nici n-are rost sa varsam o lacrima pe ceva care a reusit. A fost ca o a doua Universitate. Acolo era un fel de Academie a scrisului si a initierii in dialog. Era o forma de rezistenta culturala, de libertate, de nonsalanta. Cenaclul de Luni face parte din istoria literara a Romaniei.

De unde aceasta intuitie a dvs. de a va duce direct la Cenaclul de Luni, imediat dupa ce ati ajuns la Bucuresti, student la Facultatea de Istorie si Filozofie? Un bucovinean vine la Bucuresti si stie ca locul lui nu este la plicticoasele cursuri si seminarii, ci la Cenaclul de Luni.
Stiam de Cenaclul de Luni de la Radauti. Eu publicasem de foarte devreme. Imediat dupa ce am ajuns in Bucuresti m-am dus la toate cenaclurile unde puteam sa merg. Viata cenaclista era o forma de forjare a constiintei critice, de practicare a rezistentei, iar Cenaclul de Luni era port-stindardul generatiei mele.

Ati plecat din Romania in 1987. Cu regret?
Am plecat extrem de fericit. Cind am ajuns la Paris, in Gara de Est, mi-am zis: am 31 de ani, sint sanatos si am avut noroc. O data ajuns la Paris, mi se parea ca am ajuns in patria mea mentala, modelul pe care mi-l forjasem citind lucruri despre Franta, iubeam Franta dintr-un motiv visceral, m-am impregnat de ea inca de mic.

In Romania aparuse enorm de multa literatura franceza, toata opera lui Balzac era tradusa, Zola, Gide erau in romaneste. Noi, deseori, in Romania, nu aveam voie, ca autori, sa fim atit de curajosi precum autorii pe care ii citeam in traducere. Sa va dau un exemplu: Kafka nu era un autor interzis, tata a fost obligat sa cumpere la slujba carti de Kafka.

Daca un autor roman scria in stilul lui Kafka, reprosurile erau: „ah, sinteti prea negru, de ce nu scrieti despre victoria socialismului, despre clasa muncitoare". Iar tu spuneai: „scriu precum Kafka!". „Kafka face critica societatii capitaliste", ti se replica.

Limba franceza in citi ani v-ati perfectionat-o, astfel incit sa puteti scrie direct in franceza piese de teatru?
Intre 1987 si 1992 au fost ani de munca destul de intensa. In 1992 am dus la bun sfirsit prima piesa scrisa direct in franceza.

Va place sa lucrati in radio? Sinteti de ani buni angajatul redactiei in limba romana de la Radio France Internationale.
Imi place radioul pentru ca exista o nervozitate, un ritm, o tensiune. Eu sint un om de actiune, imi place sa lucrez cu stirea calda care trebuie transmisa.

Va incurca radioul in activitatea de scriitor?
Dimpotriva. Ma stimuleaza in masura in care sint in priza cu realitatea tot timpul. Imi soseste o materie enorma din care uneori culeg subiecte.

Aveti impresia ca Romania e mai vizibila in presa franceza, e mai laudata, dupa schimbarea puterii de la Bucuresti?
Exista o schimbare de fond importanta. Foarte multa vreme Romania a suferit din cauza faptului ca i s-a lipit pe frunte o eticheta. Au fost trei-patru clisee, des vehiculate de presa franceza: ciinii din Bucuresti, tiganii romani din strainatate, copiii strazii. Acestea au fost subiectele negative, uzate prin frecventa. Ca si cum Romania n-ar fi avut si alte subiecte negative.

Ziaristii occidentali s-au blocat la patru sau cinci subiecte negative si ne-au facut un enorm deserviciu. Eu cred ca Romania este mult mai bogata in subiecte negative decit cele gasite de unii ziaristi occidentali. Presa occidentala, cea franceza in special, ar trebui sa se refere la toata gama de subiecte negative, de orori si de timpenii, de coruptie la nivel inalt.

Blocindu-te pe patru-cinci subiecte, dai impresia ca Romania este o tara anormala din punctul de vedere al subiectelor negative. Dar ea este mult mai bogata in subiecte negative. Nu mai vorbim ca se poate scrie si pozitiv despre Romania, dar asta nu poti sa ceri unui ziarist in cautare de subiecte.

Despre ce subiecte pozitive s-ar fi putut scrie?
Eu nu sint atit de naiv sa cer unor ziaristi straini sa abordeze si subiecte pozitive. Sa mearga si sa scrie, de pilda, despre manastirile din Bucovina, despre vocatia francofona a Romaniei, despre intelectualii romani care vorbesc impecabil limba franceza, pentru ca au invatat-o inainte de razboi.

Ceea ce m-a durut pe mine este ca n-au prezentat Romania in toata gama negativitatii, ca sa o prezinte ca o tara normala.

Spuneti ca s-a depasit acest blocaj. De ce este acum alta Romanie in presa franceza?
Nu ziaristii si-au schimbat unghiul de abordare, ci francezul de rind. El a inceput sa calatoreasca in Romania. S-au infiintat zeci si zeci de asociatii franco-romane, care au facut o munca de furnica, in sensul ca sute si sute de francezi, in cadrul acestor asociatii, schimburi, au venit in Romania. S-au indragostit de aceasta tara, asa cum este ea, cu toate relele din ea.

Sa nu uitam insa ca exista si o caldura umana, exista si o frumusete a acestei tari. Acesti francezi care au venit in Romania, care si-au facut vacantele aici, care au investit aici, ei au creat o alta imagine. Presa ramine in continuare manipulata de ideea de spectacol, de senzatie. Trebuie sa multumim francezilor de rind, care sint prin natura lor activi, generosi si curiosi.

Acestia au schimbat imaginea Romaniei in Franta.

Ce va sperie acum cind ajungeti in Romania?
La Bucuresti ma sperie ca orasul nu este destul de curat. Eu nu cer romanilor sa se mobilizeze si sa restaureze toate fatadele in timp record. Dar mi se pare sa reflexul sanitar de adunare a gunoaielor nu s-a instalat in constiinta romanului care locuieste in blocul in fata caruia isi arunca gunoaiele. De asemenea, incepem sa ne umplem muntii de gunoaie.

Eu, care cunosc minunata Bucovina, mi se pare insuportabil ca in aceasta tara nu exista o educatie ecologica. Avem o avalansa de emisiuni stupide despre tot ce vrei si ce nu vrei, dar o emisiune despre ecologie lipseste. Cum sa-i inveti pe oameni sa nu-si arunce gunoaiele acolo unde au mincat mici si bere – asta nu exista. Muntii nostri sint incarcati de milioane de tone de gunoaie.

Daca vom continua in acest fel, nu vom avea nici turism, nici viitor ecologic, si vom mai avea inca o eticheta pe frunte: aceea de oameni murdari, care arunca gunoaiele peste propriile bogatii.

Dar va incinta ceva in Romania?
Romania evolueaza. Acum citiva ani, peisajul cultural si politic nu era acesta. Acum exista libertate, exista o grija pentru casa, oamenii isi refac sau isi construiesc case. In Bucovina e un semn si mai vizibil: casele sint aratoase. Imi creste inima cind vad ca sint oameni care s-au hotarit sa-si consolideze viata facindu-si o casa noua.

Numarul de case noi care pot fi vazute in acest moment in Romania este un indicator al sansei pe care o are Romania.
Ovidiu SIMONCA






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


303 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by