Astazi este ultima zi a unui razboi cu adevarat pe viata si pe moarte. Soarta a trei ziaristi romani atarna de un fir de ata, in timp ce autoritatile sunt parca tot mai inchise in celula de criza. De pe margine, publicul spectator cere retragerea trupelor din Irak.

O serie de politicieni se invart, ca vulturii deasupra multimii, asteptand momentul in care pot sa se infrupte din tragedie, pentru a marca puncte in scorul electoral. Rapirea ziaristilor pune societatea romaneasca in fata unui test dur de maturitate. Solutionarea crizei ostaticilor a fost privita, de trei saptamani incoace, cand dintr-o extrema, cand din cealalta.

Sunt in balanta, de o parte, vietile celor trei, iar de alta parte, interesele pe termen lung ale Romaniei. Toata lumea isi doreste intoarcerea cu bine a ostaticilor. Nu stim insa cum vom reusi acest lucru. Retragerea trupelor din Irak, sub presiune, de orice fel ar fi ea, ar putea insemna pentru Romania o pierdere a credibilitatii in ochii partenerilor occidentali.

Exemplul Spaniei, care si-a retras trupele, trebuie explicat pana la capat, discutandu-se si despre consecintele gestului. Spaniolii sunt parte a lumii occidentale, nu un candidat primit in ultima clipa la adapostul celor mari.

Politicienii Vestului se vor intreba, probabil, cum se mai poate conta pe Romania, daca la prima incercare face pasul inapoi si isi modifica angajamentele luate fata de aliati.

De ce ar mai ajuta cineva Romania, la nevoie, daca nu se poate conta pe ea? Euroscepticii primesc un argument in plus si ne pot azvarli in fata o paralela greu de evitat: daca asa au facut cu NATO, de ce n-ar face si cu UE la fel? Pe de alta parte, viata unor oameni nu are pret. Pe aceasta coarda sensibila au mers teroristii, in aceste zile, cand au cautat sa ridice valoarea prazii din custodie.

Cei trei jurnalisti risca, din cauza neincrederii din societatea romaneasca, sa se intoarca acasa, asemenea militarilor, infasurati in drapelul tarii. De data asta vina va fi intr-adevar una colectiva, pentru ca societatea civila si politicienii nu au reusit sa gaseasca un dram de incredere care sa-i situeze impreuna, de aceeasi parte a baricadei.

Greseala politicienilor a pornit de la cei care au speculat, ani de zile, sentimentul pro-american al romanilor si au lasat sa se inteleaga ca NATO inseamna doar lapte si miere, trecand la "si altele" pelinul si durerea.

In mod voit, clasa politica si-a dat mana si a trecut sub tacere pericolele care ne pandesc, prin plasarea in cel mai important bloc militar al momentului, speculandu-se, in schimb, fericirea de a avea baze americane la Constanta. Cu uimire vedem acum aceeasi politicieni care minimalizau atunci "unele riscuri", cum cer un calendar de retragere.

La fel de stupefiante sunt si vorbele altor politicieni, deja ostatici ai propriilor compromisuri, care se ofera gaj, ca intr-un film de duzina cu spioni si schimburi de prizonieri. Este un semn de iresponsabilitate. Celula de criza este obligata sa lupte atat cu impactul psihologic al actiunilor teroristilor, cat si cu politicienii de acasa, care nu vor decat sa speculeze momentul.

Opinia publica este revoltata, pentru ca la Cotroceni este tacere, iar la noi, de cele mai multe ori, tacerea ascunde neputinta. Mai trist este ca oamenii politici de la noi se vor gandi doar cum sa iasa mai bine din aceasta criza, cu imaginea nepatata. Cat despre fractura din societate, dintre "civili" si politicieni, nimeni nu va mai scoate o vorba si nici nu va incerca sa o repare.