Intram in Saptamana Patimilor cu inimile stranse: trei compatrioti de-ai nostri sunt rapiti in Irak si, daca nu se intampla o minune, vor fi omorati. Despre imposibilitatea unei decizii politice care sa-i salveze s-a vorbit, s-a scris si se va comenta in continuare, indiferent de deznodamantul acestui caz dramatic.

Este limpede si de inteles ca autoritatile nu au cum sa dispuna retragerea trupelor din Irak in urma unui santaj exercitat de o grupare terorista.

Singurul gand care merita gandit si singura intrebare cu adevarat importanta in aceste clipe, cu atat mai mult cu cat suntem in Saptamana Mare, este: ce simti, cum existi, ce esti tu, ca om, cand stii ca vei muri? Cum e sa o vezi in fata pe ea?

Dumnezeu ne da o lectie de smerenie in preajma Invierii. Un intreg popor este chemat sa-si inteleaga limitele, sa plece capul si genunchii si sa se roage.

Dincolo de stradaniile firesti ale autoritatilor de a gasi o solutie salutara, de ultim moment, trebuie sa luam in considerare posibilitatea mortii lor. Adica tocmai ceea ce uitam sa facem pentru noi, grabiti si obsedati sa rezolvam probleme trecatoare.

Pilda celor trei romani care stiu ca pot muri oricand si care sunt siliti sa accepte aceasta cutremurare ne este destinata noua, tuturor celor care ne stabilim telurile convinsi ca ele ne stau in putere.

Nu uitati: e Saptamana Patimilor. Se apropie cea mai frumoasa minune a lumii, una accesibila si daruita fiecarui om. Sa ne rugam pentru cei trei ca si cum ne-am ruga pentru noi insine.