La ora la care scriu aceste rinduri, domnul Dan Voiculescu, presedintele unui partid aflat la guvernare, s-ar cadea sa fie in avionul spre Irak, unde ar urma – asa cum a promis – sa se predea rapitorilor in schimbul celor trei jurnalisti.

S-ar cadea, de asemenea, sa fie singur, fara Mile Carpenisan si Codrut Seres, fara cameramani, consilieri de imagine, negociatori si calauze. In definitiv, la virsta, meseria si experienta domniei sale, ar trebui sa-i gaseasca singur pe teroristi.

Asta pentru ca, in ultimele si cele mai tensionate ore care au mai ramas pina la expirarea ultimatumului, eu, unul, ma incapatinez sa cred in oferta domnului Dan Voiculescu.

Daca, pina diseara, liderul unui partid politic care s-a remarcat doar prin aliante oportuniste si tradari va reusi sa faca acest troc al singelui, cred ca lui Voiculescu ar merita sa-i fie iertate toate pacatele – facute cu sau fara voie. Ar merita statuie in fata Parlamentului, iar Casa Poporului ar trebui sa poarte numele lui.

In ciuda atacurilor care, ieri, au curs din toate partile la adresa liderului PUR, eu ma chinuiesc din rasputeri sa cred ca Voiculescu a vorbit serios si ca oferta sa va aduce jurnalistii acasa.

Si abia dupa aceea sa vorbim despre vinovatiile din toata aceasta istorie, abia apoi sa dezbatem despre retragerea trupelor din Irak, despre maniera in care serviciile secrete si-au facut datoria in aceasta criza, despre presa si despre oportunitatea axei lui Basescu.

In ciuda injuraturilor care curg pe paginile web ale publicatiilor sale, eu, unul, tin neaparat sa nu fac nici o legatura intre maniera pompieristica in care trustul politico-media al lui Voiculescu a prezentat criza jurnalistilor rapiti si bomba de pietate pe care liderul PUR a detonat-o alaltaieri.

In definitiv, un schimb de un ostatic pentru patru ar fi pentru celula de criza un real progres in negocierea cu rapitorii. Poate, primul progres despre care trustul media al domnului Voiculescu ar putea relata cu detasare si acuratete.

Pina aici am spus ce sper eu de la gestul domnului Voiculescu, pe care ma silesc sa-l iau in serios. N-am vorbit insa de gindul care-mi stringe camasa pe spate. Anume ca domnul Dan Voiculescu a tinut neaparat sa vorbeasca, dar n-a vorbit serios.

Si ca maniera in care informatiile despre criza jurnalistilor rapiti au fost procesate de jurnalistii domnului Voiculescu a avut menirea de a pregati bomba de pietate a liderului PUR.

Ca iesirea la rampa a sefului unui partid politic aflat la guvernare, in intervalul de ultimatum dat de rapitori, s-a facut nu dupa judecata rece prin care se gestioneaza o criza, ci dupa sfaturile unor consilieri de PR.

Refuz, pur si simplu, sa cred ca toata aceasta lovitura de imagine – intr-un moment in care viata a patru oameni atirna de un fir de par – are la baza calcule politice primitive. Anume ca aceasta criza, bine exploatata politic, l-ar putea razgindi pe Basescu de la obsesia unor alegeri anticipate care ar scoate PUR din Parlament.

Ma ingrozesc la gindul ca pina si o problema de viata si de moarte poate fi speculata cu cinism de un politician aflat in cautarea credibilitatii ruinate si ca subminarea negocierilor cu rapitorii e singura sansa de salvare a unui partid ajuns un deseu politic, purtat in stinga sau dreapta Parlamentului de ultimele damfuri ale tranzitiei.

Nici nu vreau sa ma gindesc la faptul ca dincolo de parada mediatica a lui Voiculescu s-ar afla un joc si mai mare, in care jurnalistii rapiti ar fi fost impinsi de ghinion intr-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit. Ma infior inchipuindu-mi ca exista jurnalisti care-si compun stirile numai ca patronului lor sa-i iasa un joc atit de murdar.

Daca lucrurile stau chiar asa, atunci atit PUR, cit si insusi Voiculescu ar trebui nu doar sa dispara de pe scena politica, ci sa raspunda si altfel pentru maniera in care inteleg sa-si faca jocurile. Mai sint insa citeva ore pina la expirarea ultimatumului si nu stim ce ne poate aduce aceasta seara.

Dat fiind insa ca asteptarea deznodamintului s-ar putea prelungi, sa avem rabdare si sa nu-l condamnam pe Voiculescu. O judecata de buna-credinta ne obliga sa luam in considerare si varianta rea, dar si pe cea buna. Poate ca a fost, intr-adevar, un simplu si cinic joc de imagine, omul fiind convins ca nimeni nu-l va suna, ca pe Hayssam, din Irak.

Dar poate ca a vorbit serios si se ofera de bunavoie in schimbul celor patru ostatici. Chiar si aici ar mai exista o sansa: s-ar putea ca teroristii sa nu-l accepte, socotind ca le e mai de folos in Parlamentul de la Bucuresti.