„De ce aducem pompe din Ungaria, cand avem noi, aici, in Romania, pompele noastre?!", hodorogea, cu vocea lui de patefon nereconditionat, Ghita Funar, acum o saptamana, cand toata tara era cu ochii pe hectarele de apa care inecau Banatul.

Parea un semnal izolat, un reziduu al discursurilor xenofobe care au otravit atata vreme relatiile interetnice in Romania postcomunista. „Afara cu ungurii din tara!". „Sa fie multumiti ca-i suportam in tara noastra".

„Ungurii sa fie deportati!" Strigaturi veninoase, injuraturi porcoase asaltau site-ul ziarului Gandul ieri dimineata, dupa publicarea articolului despre disputele politice pe tema Legii minoritatilor.

Citindu-le, un fior de gheata iti alearga pe spate, aducandu-ti in creier imaginile cumplite din martie ’90, cand ciomegele loveau sec cand in capete de roman, cand in crestetul maghiarilor. In martie ’90, Romania de-abia iesise taras din intunericul comunist. In mai 2005, Romania e gata sa topaie peste pragul Uniunii Europene.

Chiar nici o diferenta?

Legea minoritatilor pare sa fie nu doar scanteia care aprinde din nou fitilul unui butoi cu pulbere cam expirata, dar si piatra de incercare a majoritatii parlamentare. Dupa ce solutia imorala PUR a fost conservata, se parea ca linistea a coborat peste Palatul Victoria.

Presedintele Basescu o lasase si el mai moale cu anticipatele, cu dizolvarea cabinetului. Iata ca surpriza vine de unde se asteptau mai putin Aliatii: dinspre UDMR, care, la 5 luni dupa ce s-a reinstalat la guvernare, dezgroapa laleaua razboiului.

Solicitarea maghiarilor e simpla si rece, ca de obicei: ori se include si Legea minoritatilor nationale in pachetul pentru care Guvernul isi asuma raspunderea in fata Parlamentului, ori UDMR se mai gandeste daca sustine coalitia.

Pretentiile maghiarilor sunt cu atat mai greu de refuzat cu cat toata injghebarea numita majoritate parlamentara sta sa se destrame in orice clipa daca unul din partenerii de guvernare defecteaza. In cazul de fata, s-ar risipi nu doar voturile UDMR, dar si ale celor 18 deputati ai celorlalte minoritati nationale.

Proiectul pentru care Uniunea maghiarilor pare hotarata sa mearga la rupere e, de fapt, o lege-cadru, in care sunt adunate mai toate revendicarile etnice formulate de 15 ani incoace.

Cele mai multe dintre ele sunt deja implinite, prin acte normative separate: si cele din domeniul Invatamantului, si cele culturale, si cele privind utilizarea limbii materne in Justitie si in administratia locala.

Din punctul asta de vedere, proiectul legislativ n-ar mai trebui sa starneasca noi emotii, n-ar mai avea de ce sa ridice patimi. Exista insa, ca o osatura a actului normativ, un principiu care, firesc, naste valuri de controverse: cel al autonomiei colective. Peste tot in lege se vorbeste despre drepturile comunitatii in ansamblu.

Aici apare o contradictie destul de evidenta chiar si cu normele Strasbourgului, Consiliul Europei fiind suficient de precis in a face distinctia intre drepturi individuale ale cetatenilor apartinand minoritatilor nationale si drepturi colective, pe care le socoteste o discriminare pozitiva periculoasa.

Banuind ca tocmai aceasta noua revigorare a intentiilor autonomiste ar putea sa fie respinsa in plenul Parlamentului, la o dezbatere pe fond a legii, UDMR insista pentru escamotarea ei in megapachetul legislativ unde deja au fost indesate si legile proprietatii, si cele ale reformei Justitiei.

Va decide premierul Tariceanu sa sacrifice 2-3 ministri pentru a salva unitatea coalitiei si, implicit, scaunul de care se indragosteste pe zi ce trece? Isi va asuma seful Executivului riscul unei recrudescente a curentului nationalist, cedand in fata piciorului pus in prag de UDMR? In cazul unui refuz brutal, vom mai agonisi inca

un punct negru pe lista temelor de monitorizare ale UE? In cateva zile vom afla raspunsul la toate aceste intrebari. Pana atunci, insa, ramane constatarea simpla ca, in ajunul integrarii depline in Europa, UDMR pune din nou in functiune vechile pompe, cu care vrea sa rascoleasca haznaua nationalista romaneasca.