Guvernul si sindicatele au renuntat cu maxima iresponsabilitate la un instrument util pentru a masura handicapul care desparte Romania de Uniunea Europeana.

Isi mai aduce aminte cineva de cosul minim de consum? In urma cu un an si ceva se mai discuta inca pe aceasta tema. Mai apareau pe la seminarii calcule conform carora familia medie din Romania (care intre timp a crescut de la 2,804 la 2,961 persoane) trebuie sa manance lunar minimum 2 kg carne de porc, 35 de oua, 10 kg de cartofi si doua kg de fasole.

Sa bea mai mult de 13 litri de lapte proaspat ori sa foloseasca la prepararea hranei 2,5 litri de ulei si jumatate de kg de bulion.

In Ordonanta de Urgenta din 24 noiembrie 2000, semnata de Mugur Isarescu, se preciza ca acest cos minim constituie fundamentul salariului minim pe economie, al politicii salariale si al altor politici in domeniul social.

Da, dar stiti de ce, de mai bine de un an, nu se mai aude nimic despre el? Fiindca la sfarsitul lunii martie 2004, guvernul social-democrat al lui Adrian Nastase a avut grija sa abroge actele normative (ordonanta si legea) care-l constrangeau sa dea vesti proaste romanilor.

Mai ciudat este insa ca sindicatele n-au reactionat la anularea unor prevederi care-i interesau in cel mai inalt grad pe membrii lor.

Si omisiunea e o forma de minciuna

Nu ne ramane, asadar, decat sa reparam omisiunea si sa facem ce n-am facut inca de anul trecut. Ultimele date referitoare la cosul minim provin din trimestrul al doilea din 2003. Ele aratau necesitati minime de consum de 5,5 milioane lei pentru o gospodarie sau de 1,97 milioane pentru o persoana. La un salariu minim de 2,5 milioane la acel moment, totul pare OK.

Numai ca aparentele, ca de obicei, insala. In gospodariile din Romania in care capul familiei este salariat, doar jumatate din membrii acestora incaseaza lefuri, ceea ce face ca veniturile salariale pentru o persoana sa fie mai mici de 1,3 milioane, respectiv cu o treime mai putin decat indica nivelul calculat in cosul minim.

Si, aplicand mai departe algoritmul, daca la inceputul anilor 2000 veniturile acopereau trei sferturi din cosul minim, in 2003 acestea mai finantau doar doua treimi din necesitati.

Cum sa apari in fata electoratului sa demonstrezi ca pe timpul mandatului tau numarul de saraci s-a redus, cand cifrele demonstreaza contrariul?!

Bun, dar cu toate ca datele publicate se opresc la prima parte a perioadei preelectorale, exista totusi cifre referitoare si la sfarsitul anului 2003. Este adevarat ca nu obtinute din buletinele romanesti, ci de la EUROSTAT - Institutul de statistica al UE.

De pilda, la capitolul salarii, romanii mai au in spatele lor pe cineva - pe bulgari. In schimb, daca se compara cosul de consum individual (in care intra painea, carnea, pestele, laptele, uleiul, fructele si legumele) cu media zonei euro, ajungem pe ultimul loc. Iata ca am reusit pana la urma sa reconstituim intr-o anumita masura ceea ce lipsea.

Acum e limpede de ce s-a renuntat la publicarea cosului minim. Romanii trebuiau sa afle ultimii ca guvernul lor ii amageste.

De mult nu mai suntem „Belgia Orientului"

Dar fireste ca desi s-a renuntat la publicarea cosului minim, se poate motiva ca ponderi exista in continuare.

Le gasim in comunicatele Institutului National de Statistica (INS) atunci cand se difuzeaza indicele de inflatie.

De ce nu poate suplini cosul larg al INS pe cel restrans la care s-a renuntat? Fiindca, pe de o parte, acesta cuprinde produse de care, la o adica, romanii se pot dispensa (ca bautura si tigarile), iar de cealalta parte, fiindca nu include nici taxele, nici impozitele.

Si se mai poate veni cu argumentul ca in perioadele de saracie (anii ’60), in tari precum Belgia, cosul minim s-a dovedit un instrument extrem de util pentru dimensionarea politicilor sociale.

Acolo s-au identificat, cu ajutorul cosului minim si al unei inflatii restranse (rezultata din variatia preturilor inglobate in cos), cele mai importante puncte de presiune. Dupa care s-a elaborat o strategie pe baza careia s-a adus, incet-incet, salariul minim garantat la nivelul cosului, situatie ce a permis majoritatii belgienilor sa depaseasca pragul de saracie.

Si, daca Mark Twain zicea ca minciunile sunt de trei feluri - obisnuite, gogonate si statistica -, am putea relua si noi discutia despre motivele care ne indreptatesc sa nu ne putem baza pe cosul Statisticii.

Cosul Statisticii ne spune doar ce cantitate de carne si cartofi consumam in urma cu doi ani, fara sa poata surprinde ce se intampla in prezent, cand scumpirea bianuala a kilowattului, gigacaloriei si a metrului cub de gaz au grija sa ne reduca nivelul de trai friptura dupa friptura, garnitura dupa garnitura.

Am mai putea sa ne punem problema si cat de putin din PIB se redistribuie in Romania sub forma salariilor, comparativ cu UE. Asta ca sa explicam de ce, cu toate ca vedem preturi care cresc cu 20-30% de la un an la altul, inflatia scade sub 10 procente pe baza reprimarii consumului.

Dar nu acesta este obiectivul materialului de fata, ci acela ca responsabilii cu politicile sociale din Romania au nevoie de cosul minim de consum, ca de un instrument capabil sa le arate cum stam.

Asta a fost logica pentru care guvernul, patronatele si sindicatele au decis, in anul 2000, sa determine cheltuielile de stricta necesitate. La acel moment, marfurile alimentare detineau o pondere de 51,3%, produsele nealimentare - 18,4%, iar serviciile - 30,3%.

Ultima grupa ocupa a doua pondere in total, fiindca includea, asa cum este normal, utilitatile - curentul, gazul, energia termica (care in cosul INS figureaza la nealimentare).

Pe aceasta structura e de asteptat ca procentajul alimentelor si al marfurilor nealimentare sa se fi redus semnificativ, iar locul lor sa fi fost luat de servicii. E de presupus ca alimentele de baza nu mai detin procentajul majoritar, fiindca, din cate se vede, am ajuns sa ungem pe paine kilowatti si gigacalorii.

Dar acestea raman simple speculatii pana cand cosul minim de consum revizuit nu va fi publicat, din nou, trimestrial.

Reiteram, deci: determina-rea cosului minim este necesara nu pentru ca mass-media sa-i jeneze pe guvernanti in perioadele sensibile, ci pentru a le servi chiar lor - administratorilor centrali - sa-si fundamenteze politicile sociale. Sa coreleze succesele macro si teoretice din statistici cu bunastarea natiunii. Pentru a imprima tarii un trend de dezvoltare durabila.

Asta, bineinteles, daca respectivii administratori chiar isi propun asa ceva.