Nu sint in nici un caz eroi. Pretextelor profesionale invocate in favoarea plecarii in Irak – curajul profesional, informarea publicului etc. – le-au luat deja locul detaliile sordide ale povestii:

relatia lui Marie-Jeanne cu Hayssam, sponsorizarea de la Munaf, conflictul celor doi arabi cu legea, care ar fi indreptatit un truc prin care ei sa se poata strecura afara din tara, modul dubios in care jurnalistii au plecat in aceasta deplasare de serviciu.

Acum s-au intors, o tara intreaga, care i-a urmarit, vreme de doua luni, cu sufletul la gura, i-a intimpinat cu reala emotie. Dar nu sint eroi.

Acesti trei inconstienti, care au ignorat absolut toate masurile de prevedere necesare intrarii intr-o tara de razboi, au creat o presiune fara precedent, care ar fi putut influenta politica externa a Romaniei. Singura veste buna este eliberarea a patru oameni – nu jurnalisti, nu arabi, nu romani, ci oameni – care au vazut moartea cu ochii.

Dar aceasta veste se intemeiaza pe altele, proaste, care au facut posibila aventura irakiana.

Nici sistemul care i-a adus acasa pe cei patru nu este alcatuit din eroi. Dincolo de cistigul de imagine pe care si l-a adjudecat Traian Basescu, dincolo de multumirile de care a facut mare risipa in stinga si-n dreapta, aceasta criza a rapitilor arata fisuri grave intre institutiile statului. Au fost voci care au sustinut ca celula de criza sa dea socoteala Parlamentului sau CSAT.

Asa ar fi trebuit sa si fie. Dar te sperii daca privesti pe mina cui ar fi incaput astfel de informatii.

Sint suspecte legaturile lui Vacaroiu cu Taher, despre care nimeni nu stie prea clar ce afaceri invirte, sint de notorietate afacerile lui Hayssam intr-un judet in care nici vintul nu bate decit cu voie de la Hrebenciuc, legaturile dubioase ale tatalui lui Marie-Jeanne cu insusi cel banuit a fi pus la cale rapirea.

Daca adaugam si reactia lui Voiculescu, care a incercat sa delapideze emotia publica in beneficiul partidului sau, ne putem intreba in ce masura exista solidaritate intr-o criza in care nu poti avea incredere nici in presedintele Senatului si nici intr-un aliat la guvernare.

Ce sa mai spunem de saltimbancii „relatarilor" si „analizelor" de presa? Dragos Bota – cel care vorbea de cei 40 de arabi care ar fi luat cu asalt hotelul in care erau cazati romanii –, Adrian Ursu – care baga mina in foc ca jurnalistii sint liberi, stia el chiar si numarul unitatii aliate care i-a salvat –, eternul Mile Carpenisan, cel scirbit sa relateze o poveste in care e greu sa verifici

informatiile, si terminind cu Ion Cristoiu – plimbat ca o jucarie stricata de pe un post tv pe altul – si Cristian Tudor Popescu, cel responsabil cu filosofia situatiei –, la care s-au adaugat multi altii, prinsi toti intr-un delir al pseudoinformatiilor pe care nu le-ar fi putut filtra decit cu un dram de discernamint.

A fost nevoie de o istorie pe viata si pe moarte ca sa descoperim ca acestor oameni nu le-a folosit la nimic experienta celor cincisprezece ani de nebunie si ca asa-numitele lor „analize", departe de a inchega o viziune inteleapta asupra situatiei, n-au fost mai mult decit niste suete in fata aparatelor de filmat.

Sa ne mai miram ca Vadim, Voiculescu si Geoana, cu un interes politic precis, au cerut – riscind sa schimbe cursul negocierilor – retragerea trupelor din Irak?

Daca am fi auzit, in urma cu doua luni, ca in Irak au fost rapiti nu jurnalisti, ci, sa zicem, niste sondori dusi pe-acolo cu treburi la conductele de petrol, am fi avut o isterie mediatica impotriva celor care i-au trimis.

Presa ar fi luat de guler patronii, s-ar fi implicat sindicatele de ramura, s-ar fi cerut socoteala ministerelor de resort: cum a fost posibil ca oamenii sa plece fara asigurari, cu o finantare incerta, fara pregatirea prealabila a unei calatorii intr-un razboi. In cazul de fata tema a fost atinsa vag, pentru ca, in realitate, fiecare are ceva de ascuns.

Sint, in aceasta plecare a jurnalistilor, toate bolile sistemului de presa din Romania: obisnuita de a lasa jurnalistii sa aduca reclama si sa accepte „sponsorizari", complicitatea dintre politicieni, oameni de afaceri si sefi de gazeta, totul pe fundalul unui dezinteres institutionalizat fata de maniera in care jurnalistii se documenteaza.

Iar asta nu se intimpla de azi, de ieri, criza ostaticilor e doar urciorul care s-a spart dupa ce a mers, ani la rind, la apa.

Parcurgind aceasta lista a incalcarii celor mai elementare norme deontologice, te intrebi la ce altceva ne-am fi putut astepta? Iar acest stil de a face gazetarie a fost institutionalizat de insusi Clubul Roman de Presa, organizatie menita, parca, sa mentina, prin influenta, un sistem aprofesional, din care, printr-o tenace fatarnicie, sa profite asa-numitii nostri directori de constiinta.

Cei trei jurnalisti au fost impinsi in aventura irakiana nu de celula de criza, ci de anomaliile pentru care nimeni nu se va simti vreodata responsabil.

Il vom vedea, oare, pe Cristian Tudor Popescu punindu-si cenusa in cap pentru ca, vreme de trei ani – poate cei mai grei pentru presa romaneasca –, a tacut? Sau pe Petre Mihai Bacanu, care la 24 de ore de la rapire habar nu avea cine e Munaf, sponsorul? Sau pe cei de la „Prima"? Ma tem ca nu.

O intreaga societate se poate astazi regasi intr-o drama pur umana: a oamenilor care au vazut moartea cu ochii. Poate ca anchetele care urmeaza vor aduce la suprafata detaliile. Dar cu siguranta ca acestea nu vor conferi eroism gestului celor trei ziaristi. Dimpotriva.

Folosul pe care-l putem totusit trage din povestea lor e necesitatea, evidenta acum, a unei dezbateri despre prezenta soldatilor nostri in Irak. Dar abia acum, fara nici o presiune care sa afecteze ce-a mai ramas din prestigiul Romaniei. Pina atunci insa, sa rasuflam usurati ca negocierile, cum se vor fi purtat, au reusit si ca n-a murit nimeni. Cauzele crizei ostaticilor vor ramine insa.

Pentru ca ele nu vor putea fi negociate niciodata. Asa ceva nu se negociaza.