Ca la un telefon public in care fisele intepenite cad toate deodata in urma unei lovituri de pumn, cei 30 de ani pe care Ion Iliescu si-i exclusese nu de mult, cu jovialitate, din virsta au revenit la locul lor.
Nu stiu de ce dar, inconjurat de medici si de surori, palidul papa al social- democratiei rominesti pare mai uman si mai simpatic decit pe vremea cind clica lui Nastase biziia in jurul sau.
Actorul profesionist care a sfidat ani de zile cucuveaua de la Cotroceni, absolvind doua mandate si jumatate ca pe nimic si cochetind cu speranta ca din politichie va iesi doar cu picioarele inainte, debuteaza, iacata, pe culoarul suferintei cu un trac evident, amintindu-mi de o scurta poezie de tinerete:
Cum m-am nascut eu,
Doamne, rosu de furie,
vociferind intr-o limba
nestiuta de nimeni
incarcat de fulgere si de
ifose ca un mare actor
si cum o sa dispar
bitiindu-ma si purtind tava
plin de trac inaintea mortii
ca un amator pe o
scindura de provincie
cu sufleorul in cusca
pieptului asfixiat.
