Tare-as fi curios sa aflu ce-or fi inteles romanii din recentele discutii publice avind ca tema jurnalistii. Dupa episodul Irak, a cazut, cu siguranta, un mit: cel al jurnalistului roman profesionist care stie lectia de baza cu „un ziarist bun e un ziarist viu". N-avem.

Jurnalistii profesionisti sint rara avis in Romania, in schimb, e plin de purtatori de reportofon si indivizi incremeniti, ca stative pentru microfoane, in fata camerelor de luat vederi. Aventura irakiana ne-a demonstrat ca mai avem si urechisti in bransa, iar rezultatele anchetei promise de Traian Basescu s-ar putea sa ne arate si infractori travestiti in posesori de legitimatii de presa.

Am urmarit, miercuri seara, emisiunea lui Radu Moraru. In studio, Adrian Ursu de la „Gindul", colegul Ioan T. Morar de la „Cotidianul" si Dan Tapalaga de la „Evenimentul zilei". Prin telefon, Cristian Tudor Popescu. Dupa doua ore de discutii fara logica, singura concluzie la care puteai ajunge, ca telespectator, era aceea ca jurnalistii romani sint divizati de razboaie personale.

(In plus, Dan Tapalaga n-a reusit, nici de aceasta data, sa elimine semnele de intrebare asupra sexului sau jurnalistic, continuind sa se manifeste, pe alocuri, ca trompeta a puterii politice, semn ca perioada petrecuta la Ministerul Justitiei pe post de purtator de cuvint l-a afectat profund!) Nimic sau mai nimic despre grava criza de credibilitate care traverseaza de ani buni presa din Romania.

Pe unii dintre cei care conduc gazete sau televiziuni in Romania pare ca nimic nu-i mai poate trezi din amorteala indusa de propria lor fatarnicie.

Sint ca niste clatite, gata oricind sa sara ca arse in cazul in care indrazneste cineva sa le arate diferenta uriasa dintre ceea ce sint cu adevarat si ceea ce vor sa para si, in acelasi timp, au dovedit o uluitoare capacitate de a se rasuci in tigaia care amesteca, o data la patru ani, fortele politice.

Problemele presei din Romania sint nume-roase: bani, licente, distributie, sedii, contracte de publicitate etc. Dar cea mai dureroasa dintre toate este legata de oamenii care compun in momentul de fata categoria jurnalistilor-lideri de opinie. Analistii neamului. Acesti guru ai situatiilor de criza, cum ii numea Traian Basescu.

Ei au ajuns in postura bizara de a fi creierele natiunii, constiinta romanilor. Traind de pe urma succesului conjunctural de la inceputul anilor ’90, analistii neamului traverseaza timpul hranindu-se din crize. Pacea ii plictiseste. Se retrag in biblioteca sau comenteaza partide de tenis. Cind apare criza, ies insa imediat din transee.

Sint acolo, pe micul ecran, iar romanii ii asculta anesteziati, con-fundindu-i cu marii gazetari ai tarii.

Totul a inceput imediat dupa Revolutie. Intr-o perioada in care deruta si confuzia dominau societatea romaneasca, intr-o perioada in care institutiile statului zaceau in nesimtire decapitate sau inexistente, singurul reper in cautarea normalitatii a fost presa. De aici, si explicatiile pentru tirajele uluitoare, inregistrate imediat dupa 1989, de orice fituica botezata cotidian national.

A urmat apoi nebunia radiourilor private si, ceva mai tirziu, delirul televiziunilor particulare.

Presa a fost botezata, si la noi, „a patra putere in stat" si a inceput sa nasca monstri: un editorialist de succes care cerea demisii din guvern si guvernul ii facea imediat pe plac, un realizator de televiziune care privatiza fabrici la ore de maxima audienta, un prezentator de stiri care dadea tonul in moda de sezon sau un reporter special cu pretentii de salvator al neamului romanesc.

Ziaristul a incetat sa mai existe. Reporterul a murit. El a fost ingropat adinc, sub un musuroi de publicisti-comentatori care a crescut neincetat. Opinia a inlocuit ancheta jurnalistica bazata pe documente sau declaratii ale martorilor.

Analistii neamului, incurajati de oamenii politici si sustinuti de un public letargic, care astepta sa fie hranit cu opinii gata mestecate, au inceput sa dea verdicte fara nici o proba. De nenumarate ori, in anii din urma, ei s-au dedat la adevarate asasinate politice, executate, la comanda, pe micul ecran si la ore de maxima audienta. Nu i-a pedepsit nimeni.

Delictul de opinie nu are ce cauta intr-o societate romaneasca. Singurii care ar fi putut sa-i sanctioneze ar fi fost cititorii sau telespectatorii, numai ca, in lipsa alternativei, toata lumea a crezut ca ei sint detinatorii adevarului si impartitorii dreptatii.

Schimbarile in presa romaneasca nu se fac prin doua talk show-uri si trei editoriale. Multi ziaristi sint infectati pina in maduva de muscatura guzganilor rozalii. Pentru ei nu mai exista vindecare. E nevoie de o noua generatie de jurnalisti, care sa arate publicului ca exista alternativa.

Si, in cele din urma, ca un premiu, vom putea spune ca avem o presa mai buna si un public pe masura abia atunci cind emisiunile cu analisti ai neamului vor iesi din grilele de programe din cauza audientelor dezastruoase.