"Plagiat sunt, Doamne, iarasi, plagiat!"

de Miron Manega     Saptamana Financiara
Luni, 6 iunie 2005, 0:00



Valoarea globala a afacerilor cu drepturi de autor se ridica, numai in 2004, la 50 de miliarde de dolari. Ceea ce spune totul despre ponderea pe care o au (sau ar trebui sa o aiba) in viata unei societati drepturile intelectuale. Cu toate acestea, in Romania afacerile cu drepturi de autor inseamna, mai degraba, afaceri cu incalcarea drepturilor de autor. Uneori cu o seninatate ce frizeaza nesimtirea

Un aspect flagrant al incalcarii drepturilor intelectuale ar fi pirateria muzicala. Dar, fiind o infractiune care tine mai degraba de evaziunea fiscala, ne multumim doar sa o semnalam. Ne vom ocupa, in schimb, de una dintre cele mai frecvente si, in acelasi timp, mai abjecte forme ale furtului intelectual: plagiatul. E atat de frecvent incat pare ca a intrat in firea lucrurilor.

Ca scuipatul pe strada, ragaitul in public sau furtul din buzunare. Caci avem si noi - nu-i asa? - normalitatea noastra.

Nici "greii" nu se pot abtine
Emblematic si, in acelasi timp, in voga este cazul unei melodii asimilate gresit cu manelele doar pentru ca e interpretata de Adi de la Valcea: "Suparat...". In realitate, e o melodie sarbeasca de prin anii ’70, apartinand lui Jasmin Stavros si intitulata "Umoran". Melodia a fost copiata nota cu nota, i s-a adaptat un text romanesc (nu prea rau) si s-a consacrat ca hit romanesc suta la suta.

Si, uite asa, ceea ce in varianta Jasmin Stavros era "Umoran sam, priateliu, umoran!" a devenit, in gura lui Adi de la Valcea, "Suparat sunt, Doamne, iarasi, suparat!".

Dar ce sa ne mai miram de Adi de la Valcea, cand show-biz-ul romanesc geme de cazuri similare! Daca aruncam o privire pe site-ul www.muzicabuna.ro, vom constata ca plagiatul este mai mult decat un trend, e o moda.

Si nu-i caracterizeaza doar pe cei neinsemnati in ierarhia valorilor (Costi Ionita, Candy, Laguna, Deea, Catalin Arabu, Liviu Guta, Boombastic etc.), ci si pe unii de la care am avea pretentii. Stigma, de exemplu, cu celebra lor melodie "Dragostea-i o curva", a copiat fara jena, cu tot cu orchestratie, piesa "Bloodsport" a formatiei Sneaker Pimps. Ca sa nu mai vorbim de celebra trupa Iris.

Una dintre faimoasele lor melodii a fost, cum se stie, "Trenul fara nas", care a facut deliciul unei intregi generatii. O buna parte din linia melodica si din orchestratie au fost copiate insa din "Running Wild" al lui Judas Priest, fara mentionarea sursei de... inspiratie.

Au mai "ciupit" linii melodice, fragmente, orchestratii sau bucati de orchestratii: Cargo, in "Destin" (din "Electric Funeral" a lui Black Sabbath), Voltaj, in "Azi ai voie" (din "Satisfaction" a lui Rolling Stones), Proconsul, in "Focul" (o bucata buna din Dream Theater), Vita de Vie, in finalul piesei "Liber" (din "Lutricia") si lista ar putea continua cu 3rei Sud-Est, Parazitii, BUG Mafia,

Hi-Q, Fara zahar, Andreea Balan, Bosquito, La Familia, Cassa Loco, Morometzii s.a.


"Sanie cu zurgalai" - un scandal fara sfarsit
Plagiatul in muzica nu este totusi o inventie romaneasca. O practica si muzicienii de prestigiu din lumea asa-zis civilizata. Prin anii ’50, compozitorul american Les Paul a avut proasta inspiratie sa plagieze o melodie romaneasca si s-o prezinte ca fiind a sa.

Numai ca melodia, pe numele ei "Sanie cu zurgalai", compusa de romanul-evreu Richard Stein (in 1937), capatase deja notorietate internationala, ca si "Valurile Dunarii" a lui Iosif Ivanovici sau "Ionel, Ionelule" a lui Claude Romano (alias George Sbarcea). Asa ca fapta americanului n-a mai putut trece neobservata si totul s-a lasat cu un proces international.

Pe care l-a castigat, bineinteles, Richard Stein. Povestea a avut insa o continuare neasteptata. In 2000, la opt ani de la moartea lui Richard Stein, "Sania cu zurgalai" a reaparut, cu titlul "Johnny, the Boy For Me", pe albumul cantaretei belgiene Vaya con Dios.

Compozitor: Les Paul! In iulie 2001, Comisia antiplagiat a Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania - Asociatia Drepturilor de Autor (UCMR-ADA), a luat imediat atitudine in presa, prin Horia Moculescu, "amenintand" ca va lua legatura cu producatorul albumului pentru a rezolva cumva pricina.

Pricina a fost intr-adevar rezolvata, in sensul ca s-a lasat cu un nou proces de plagiat, care continua si azi. Iar Horia Moculescu e la fel de indignat ca in 2001, mai ales ca, intre timp, cazul s-a "imbogatit": "Pe langa acesti hoti ordinari, ca Les Paul si Vaya con Dios - ne-a declarat domnia sa -, au mai aparut unii, la noi in tara.

E vorba de autorii manualului de muzica pentru scoala generala, editat in urma cu doi ani. Acesti autori, ca niste analfabeti muzicali ce sunt, au mentionat a lui Stein drept melodie populara. Si tot ei, in acelasi manual, au publicat melodia mea, , fara sa ma consulte si fara sa ma ia in considerare la drepturile de autor. Furtul si ignoranta fac intotdeauna casa buna".

Eurovision-ul plagiatorilor
Plagiatul nu are, asadar, granite. El a intrat in Uniunea Europeana inaintea noastra. Iar cea mai concludenta si mai recenta dovada a acestei afirmatii o constituie Eurovision-ul din anul acesta. Caci, in zarva scandalurilor in lant la care am fost martori in direct, la televizor, a trecut neobservat un aspect destul de grav al festivalului, dar de care nimeni nu pare sa se fi indignat.

E vorba de plagiatul pe banda rulanta, tot atat de emblematic la acest Eurovision, pe cat au fost tobele, butoaiele, tuciurile si alte instrumente de percutie.

Corpolenta reprezentanta a Maltei (castigatoarea locului al doilea), de pilda, s-a prezentat pe scena cu o voce de exceptie, asemanatoare la timbru cu cea a lui Jennifer Rush, dar si cu o melodie mai mult decat asemanatoare cu celebra "Power of Love", a aceleiasi celebritati.

Blondele "clonate" ale Bosniei-Hertegovina s-au straduit din rasputeri sa imite ABBA, printr-un simulacru de "Waterloo", travestitii norvegieni s-au chinuit si ei sa semene cu AC/DC, iar Vrajitoarele andaluze (Spania) s-au dat de cesul mortii ca melodia lor sa para "Asereje" (Las Ketchup). Au mai fost si alte "coincidente", dar nu atat de flagrante.

Toate acestea in conditiile in care Eurovision se pretinde un concurs european de creatie.


"Inalt furt calificat" indreptat impotriva lui Eliade si Cioran
Literatura "beneficiaza" si ea, adesea, de acelasi viciu. In urma cu cativa ani, aparea in Franta, sub semnatura contesei Alexandra Laignel-Lavastine (fosta sotie a lui Emil Hurezeanu), un text demolator la adresa lui Eliade si Cioran, eminenti reprezentanti ai emigratiei culturale romanesti. "Fascisme et communisme en Roumanie.

Enjeux et usages d’une comparaison", asa se numeste cartea si a starnit aplauze in mediul jurnalistilor parizieni de stanga. Dar numai in randul celor care nu stiau, de fapt, cine au fost Emil Cioran si Mircea Eliade. Cartea a fost intampinata cu cronici elogioase in "Le Monde", "Liberation" si "L’Humanite".

Adevaratii cunoscatori ai operei si vietii celor doi mari scriitori au reactionat imediat, punand-o drastic la punct pe autoare.

Aflam astfel, dintr-un lung articol al lui Jean Claude Maurin, intitulat "Ii vor interzice pe Eliade si Cioran?", ca Alexandra Laignel-Lavastine nu numai ca distorsioneaza adevarul istoric cu buna stiinta, pentru a face din Eliade si Cioran doi monstri ai gandirii extremiste de dreapta, dar comite si greseli grosolane de informatie istorica. Reactiile au aparut imediat si in Romania.

Iar cea mai umilitoare pentru Alexandra a fost seria de cinci articole publicate de Marta Petreu, profesoara de filozofie la Universitatea din Cluj. Ea a acuzat-o fara menajamente pe Alexandra Laignel-Lavastine nu numai "ca e o specialista a studiilor de mana a doua", dar si ca i-a jefuit cu seninatate lucrarile.

Marta Petreu nu ezita astfel sa vorbeasca de "plagiat nerusinat" sau "inalt furt calificat", citand pagini intregi din lucrarile sale care se regasesc in cartea Alexandrei, intr-un context de inexactitati flagrante.

„Adevaruri, semi-adevaruri si minciuni - scria si Mircea Iorgulescu in revista <22>, referindu-se la aceeasi carte a frantuzoaicei - aceasta este reteta clasica a unui dosar politic menit sa duca la pronuntarea unei sentinte, in realitate cunoscuta deja".


Plagiat cu happy-end

Nici pe teritoriul stiintei plagiatul nu este o idee necunoscuta. Cazul fostului ministru al sanatatii, conf. dr. Mircea Beuran (supranumit "ministrul Xerox"), este un exemplu in acest sens. El a reprodus, prin traducere, o carte americana, "On Call", careia i-a pus un alt titlu, "Ghidul medicului de garda", si i-a atasat alte semnaturi, respectiv Mircea Beuran si Gerald Popa.

Dupa care a publicat-o. Furtisagul a fost descoperit, mediatizat, judecat si clasat.

Mult mai interesant si mai savuros este insa acela petrecut in familia lui Ion Spinulescu, rector la Universitatea Hyperion. Cazul a fost relatat in "Cotidianul", intr-un numar din luna aprilie.

In 1999, rectorul Ion Spinulescu, acum in varsta de 71 de ani, vaduv fiind, s-a casatorit in secret cu mai tanara sa colega Anca Gheorghiu, 45 de ani, prorector la aceeasi universitate. Cum aceasta n-avea inca titlul de profesor universitar si nici macar pe acela de conferentiar, s-a gandit sa le obtina cu ajutorul sotului.

Care sot a apelat la fiul sau din prima casatorie, Sever Spinulescu, mai tanar cu doi ani decat mama sa vitrega. A apelat in sensul ca i-a cerut acordul sa preia unele pasaje din cartile lui pentru a le introduce intr-o lucrare a Ancai Gheorghiu (mama vitrega). Initial, Sever a acceptat.

Dar cand a vazut ca "mama" a luat titlul de conferentiar si ca acum vrea si titlul de profesor universitar, ambele pe munca lui, i-a sarit tandara. Scandalul pare sa fi fost intetit si de sotia lui Sever, respectiv nora vitrega a doamnei conferentiar Anca Gheorghiu: „Nora domnului rector a facut o obsesie.

Ea este tot cadru didactic in universitate, tot in domeniul fizicii, si nu a fost in stare sa faca nici macar un masterat" - declara cu obida mama-soacra. Nu e greu de imaginat cam ce seisme se produc intre faliile familiei Spinulescu, mai ales intre cele doua doamne. Cat priveste titlul de profesor universitar, el este ca si obtinut, dosarul fiind validat, cu 9,7 puncte. Totul e bine cand se termina cu bine.

Arheologie romaneasca de la mama ei, de la Londra

Daca vrem sa facem putina arheologie lingvistica, cuvantul plagiat vine, se pare, din latinescul plagium, care inseamna a vinde altora sclavi furati sau, in orice caz, care nu apartin vanzatorului. Si, daca tot am adus vorba de arheologie, e bine de stiut ca si in acest domeniu se practica plagiatul. Si nu de catre oricine, ci de catre oameni cu titluri.

In 2004, a aparut, sub egida Institutului National al Monumentelor Istorice, volumul "Standarde si proceduri in arheologie", semnat de Mircea Angelescu, directorul Directiei Generale a Patrimoniului Cultural National din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. Plagiatul a fost sesizat de Tiberiu Vasilescu, lector universitar la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir.

Acesta, intr-o scrisoare adresata conducerii Ministerului Culturii si Institutului de Memorie Culturala, a atras atentia ca lucrarea ar fi o cvasi-traducere dupa "Standards and Guidance", editata de The Institute of Field Archaeologists din Marea Britanie in 1994.

Se pare ca acuzatia n-a fost chiar lipsita de temei, de vreme ce "autorul" a explicat, in "Adevarul" din 15 februarie, asemanarea izbitoare cu originalul britanic prin aceea ca editura ar fi incurcat doua CD-uri pe care se afla lucrarea.

Acuzati pe nedrept

Un caz aparte al "fenomenologiei" plagiatului ar fi cel al acuzatilor fara vina. Printre acestia s-au numarat Eminescu si Caragiale. In 1891, la aproape trei ani de la moartea marelui poet, Alexandru Grama, un respectat profesor din Blaj, a scos de sub tipar o carte de o inexplicabila rautate, intitulata „Mihail Eminescu. Studiu critic", in care poetul national era acuzat de plagiat.

La capitolul eruditie, cartea lui Grama se sustinea solid, dar fara finalitatea demersului sau, amendata drastic de contemporaneitate si anulata de istorie. Afinitatile unor poezii eminesciene cu opere similare ale romanticilor germani l-au determinat pe Grama sa le judece ca fiind plagiate si sa le penalizeze ca atare.

Nu s-a ales decat cu dezaprobarea societatii si cu o felicitare calduroasa din partea lui Alexandru Macedonski, un detractor mai de clasa, totusi, al marelui poet.

In ceea ce-l priveste pe Caragiale, el a fost acuzat ca ar fi plagiat „Napasta" dupa o piesa a scriitorului maghiar Kemeny Istvan, intitulata „Nenorocul". Acuzatia aparea, in 1901, in doua articole din„Revista literara", si era semnata cu pseudonimul CANION. Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucuresti, a aflat numele real al autorului (C. Al.

Ionescu), l-a actionat in justitie si a castigat fara probleme, gratie pledoariei avocatului sau, Barbu Stefanescu Delavrancea.

„Invataturile lui Pseudo-Neagoe"
Cea mai amuzanta acuzatie de plagiat ramane insa cea lansata de Demostene Russo, eminent specialist in domeniul bizantinologiei si membru corespondent al Academiei Romane.

Nu se stie de ce, inca din 1901, lui Demostene Russo i se pusese „pata" pe „Invataturile lui Neagoe Bsarab catre fiul sau Teodosie", devenind cel mai inversunat contestatar al acestei extraordinare lucrari, monument de umanism si spiritualitate romaneasca.

In ciuda replicilor nimicitoare ale unor contemporani de prestigiu precum Nicolae Iorga, el s-a incapatanat sa sustina ca „Invataturile..." sunt un simplu plagiat din autori bizantini, amplificate si preschimbate dupa un text slavon, de alti imitatori. A si numit-o, de altfel, „Invataturile lui Pseudo-Neagoe". Si-a sustinut convingerile pana a murit, in 1938.


Cine ia Premiul Nobel?
Exista si aspectul plagiatului discutabil, cand, metaforic vorbind, unul castiga cursa si altul ia medalia. E vorba de cateva cazuri inexplicabile in care premiul Nobel a fost atribuit altora decat celor carora li s-ar fi cuvenit de drept.

Putina lume stie, de exemplu, ca adevarata descoperitoare a radioactivitatii artificiale a fost romanca Stefania Maracineanu, nu Irene-Joliot si Frederic Curie, care au luat Premiul Nobel pentru aceasta, in 1935.

Stefania lucrase in laboratorul sotilor Curie (parintii lui Irene si Frederic), in perioada cand isi pregatea teza de doctorat, si semnalase, inca din 1924, celor doi cercetatori descoperirea sa. De altfel, Frederic si Irene au si recunoscut acest lucru, intr-un interviu acordat ziarului „Neues Wiener Journal".

Un caz notoriu a fost cel al fiziologului roman Nicolae Paulescu (1869-1931) care, in 1921, publica in revista "Archives Internationales de Physiologie", rezultatele cercetarilor sale privind descoperirea insulinei (numita de el pancreina). In 1922, canadienii Fr. Grant Banting si Ch.

Herbert Best anuntau descoperirea insulinei, iar un an mai tarziu primeau Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina. A fost considerata cea mai mare descoperire medicala a secolului XX. Prioritatea fiziologului roman avea sa fie recunoscuta abia la 50 de ani dupa brevetarea primului procedeu de fabricare a insulinei.
Cel mai dramatic caz fost cel al medicului roman Stefan Odobleja, creatorul psihociberneticii si parintele ciberneticii generalizate.

In 1938-1939 aparea la Paris, in limba franceza, "Psihologia consonantista", lucrarea sa monumentala, in doua volume, totalizand 880 de pagini, prin care a facut publica prima conceptie privind cibernetica generalizata si a demonstrat caracterul multi si interdisciplinar al acesteia.

Zece ani mai tarziu, americanul Norbert Wiener publica celebra sa lucrare "Cibernetica sau stiinta comenzii si comunicarii la masini si fiinte vii", ale carei idei fundamentale sunt suspect de asemanatoare cu cele ale savantului roman. Urmarea: Wiener a luat Premiul Nobel, iar Odobleja a murit sarac, la 4 septembrie 1978, intr-o camaruta luminata cu lampa cu gaz.

Totusi, ca o amara compensatie, cu cateva zile inainte sa-si dea obstescul sfarsit, la cel de-al IV-lea Congres International de Cibernetica de la Amsterdam, i s-a recunoscut prioritatea mondiala de precursor al ciberneticii...

Aceste exemple nasc, fireste, intrebari. A fost vorba de plagiat in cazul lor? A fost o cacealma a destinului? Au fost doar niste nefericite nesincronizari? Nu stim si nici nu vom sti. Totusi, parca in toate situatiile grave reparatiile se fac greu sau nu se fac deloc. Mult mai prompt se rezolva cazurile minore. Dar si acestea in functie de oportunitatile istorice sau ale momentului.

In orice caz, afacerile cu drepturi de autor sunt o mare afacere. Mult mai mare decat o releva nivelul de 50 de miliarde de dolari de anul trecut.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


6999 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by