O jumatate de an le-a trebuit bosilor sindicali de la calea ferata sa-si dea seama ca, daca dragoste de Mitrea nu e, nimic nu e. Nici macar liniste. Asa s-au hotarit sa schimbe macazul si sa porneasca sirena grevei CFR.
Pe vremea guvernului de la Cornu, aceiasi lideri ai ceferistilor traiau o frumoasa poveste de amor cu seful lor politic, fostul ministru al transporturilor Miron Mitrea.
Insa concubinajul sindicate-PSD n-a cuprins doar lumea caii ferate. S-a impinzit prin mai toata suflarea sindicala. Prin urmare, intre 2000 si 2004 a fost iubire in tacere intre partid si sefii sindicatelor.
Mi-ar trebui o cura intensa de lecitina ca sa pot fora in memorie pentru descoperirea unui izvor de greva mai zdravana pe vremea partidului-stat.
Trairea dintre liderii sindicali si cei ai PSD n-a fost rodul unei aventuri patimase de-o noapte. Miron Mitrea, Adrian Nastase, Ion Iliescu nu i-au acostat pe bosii sindicali la coltul strazii, la iesirea din sut sau pe peronul Garii de Nord. Nu, relatia lor a fost cu bataie lunga, cultivata imediat dupa '90 cu speranta ca nu va muri decit o data cu scaderea biologica a apetitului.
Iar baietii buni de la partid nu i-au ademenit pe baietii si mai buni de la sindicate doar cu vorbe mieroase, ci cu argumente mult mai convingatoare. Unul dintre ele: noi va dam liber la afaceri, voi ne furnizati tacere proletara. Aceasta a fost clauza principala a contractului prenuptial oferit de pesedisti sindicalistilor.
In baza unei astfel de intelegeri, PSD i-a implinit visul lui Ion Iliescu de concordie nationala, iar liderii salariatilor si-au asigurat spatele financiar, bancar, imobiliar, auto. Multi dintre sindicalistii acostati in aceasta maniera au devenit intre timp prosperi oameni de afaceri, baroni in toata regula ai lumii sindicale. Altii nu s-au mai multumit cu banii si au vrut putere.
Si-au cumparat ziaristi, si-au deschis ziare si televiziuni. Iar altii au aterizat direct in arena politicii, cu precadere pe Aeroportul National PSD.
Asa a ajuns Miron Mitrea ministru dupa ce si-a lasat soferii in pana prostului, Pavel Todoran s-a teleportat in parlament dupa ce si-a lasat membrii sindicali fara energie, iar Ion Radoi a parcat pe listele PSD de la Camera Deputatilor dupa ce si-a tras pe linie moarta angajatii de la „trenul galben fara cai". Iar lista cu viraje periculoase dinspre sindicate spre politica poate continua.
Acum, cind mariajul pesedisto-sindicalist isi consuma platonic sentimentele in afara puterii, grevele sint un semn al normalitatii. Fara prejudecati, asa ar trebui privita si greva ceferistilor. Angajatii simpli de la calea ferata au tot dreptul sa-si doreasca salarii mai mari. Nu e vina lor ca au lefuri de mizerie.
Nu e vina lor ca societatile si companiile CFR au ajuns in ultimii ani in sapa de lemn. Nu e vina lor ca doua dintre ele, CFR Calatori si CFR Infrastructura, au datorii de peste 25.000 de miliarde de lei.
Nu e vina lor ca astfel de companii pierdeau bani in timp ce tot ele cotizau cu miliarde la o televiziune-fantoma, botezata Mitrea TV, dupa numele parintelui ei legal, fostul ministru al transporturilor.
Cum nu e vina ceferistilor obisnuiti ca salariile lor au batut ani la rind pasul pe loc, in timp ce directorii plateau publicitate inutila unor crucisatoare si jurnale ale presei PSD.
Pentru toate acestea, si multi bani aruncati cu nemiluita din buzunarele lor in buzunarele smecherilor, angajatilor de la calea ferata le mai ramine de facut o singura manevra: sa traga macar in ceasul al 12-lea semnalul de alarma pe relatia lideri sindicali-lideri PSD. Dupa care sa-i arunce pe ei, pe mama lor din tren, sa-i dea pe mina procurorilor si sa le ceara banii inapoi.
Pun pariu ca, pe linga sporul de 10% cerut acum ministrului Dobre, ar stringe pe putin de-un fond pentru dublarea salariilor.
