Intreaga Europa se astepta ca francezii si olandezii sa respinga Tratatul Constitutional al UE, iar acum, cand prezicerea s-a indeplinit, intreaga Europa e uluita. In schimb, pe nimeni nu mira faptul ca in alte tari — Germania, de pilda — parlamentarii au adoptat in unanimitate textul, stiind bine ca poporul pe care il reprezinta ar fi votat masiv „nu", daca i s-ar fi dat ocazia sa se exprime.

Caracterul obligatoriu pe care l-a capatat cu simpul constructia europeana a sfarsit prin a provoca teama. Eurocratii de la Bruxelles stiu tot despre tot si mai bine decat toate popoarele la un loc.

Organul suprem de decizie al UE, Comisia Europeana — ai carei membri sunt numiti, nu alesi, fiind deci lipsiti de legitimitate democratica — functioneaza ca un fel de CPEx, care, izolat de realitati, conduce prin ukazuri.

Incompatibilitatea flagranta dintre centralismul practicat la Bruxelles si inerentele diversitati pe care le implica un spatiu geografic tot mai vast, a devenit greu de suportat. Ultimele „eurobarometre" o arata clar: increderea in UE scade constant, ca si convingerea ca ea ar mai avea vreun folos.

Dar aceste rezultate scot in evidenta un adevar mult mai grav: intre opiniile publice nationale, mereu mai eurosceptice, si diriguitorii, mereu mai eurooptimisti, se casca un hau anuntator de crize.

Votul negativ din Franta si Olanda este o suma felurita de nemultumiri si ingrijorari. Stanga, de pilda, condamna „liberalismul excesiv" al UE si cere aplicarea unei politici sociale (adica socialiste) mult mai limpede definita.

Reprezentantii celorlalte curente politice se tem de intentiile federalizatoare din ce in ce mai perceptibile ale ideologilor europeni si, in consecinta, de disparitia treptata a suveranitatii nationale. Dupa ratificarea Tratatului de la Maastricht, in 1992, diversi lideri — si nu dintre cei mai neinsemnati — au inceput sa proclame caracterul retrograd, caduc, al suveranitatii.

In opinia lor, natiunea este un „element" depasit, periculos chiar, iar statul, prin care ea isi exprima existenta politica, nu mai are motive de a fi. Indiferentiata magma europeana ar tebui, intr-o lume „ideala", sa le inlocuiasca.

Tavalugul integrationist ar urma sa-i amestece pe englezi cu bosniecii, pe greci cu suedezii si pe spanioli cu estonienii, pentru ca, din aceste imposibile corciri, sa se nasca omul nou european.

Dar nu oare asa s-a intamplat si cu georgienii, ucrainenii, tatarii etc., care s-au trezit, deodata, redusi la numitorul comun de „oameni sovietici"? Si ce a produs aceasta lunga si brutala incercare de dezidentificare? O explozie a identitatilor. La Bruxelles insa, exemplele nu servesc la nimic.

Acestui discurs repulsiv i se adauga realitatea economica — o scadere dramatica a puterii de cumparare in „zona euro", prin comparatie cu statele UE care nu au adoptat moneda comuna —, dar si lipsa completa de comunicare intre structurile birocratice de la Bruxelles si popoarele pe care le conduc.

Consecintele votului negativ din Franta si Olanda sunt greu de prevazut. Va fi sau nu aplicat Tratatul Conssitusional in celelalte tari? Nimeni nu ssie inca — si aceasta dovedeste incapacitatea UE de a asuma fie si inceputul unei crize. Daca insa proiectul va fi abandonat, vom ramane sub imperiul Tratatului de la Nisa, care este cel al extinderii catre Est.

In ce priveste Romania si temerile ei de a-i vedea pe crestin-democratii germani refuzandu-i admiterea in UE, aceasta amenintare — sa nu uitam — e anterioara referendumurilor si se explica mai curand prin incapacitatea conducerii de la Bucuresti de a intreprinde o adevarata reforma si prin excesele proamericane ale actualei presedintii.

In cazul unei amanari sau al unei respingeri, Romania nu ar fi victima colaterala a optiunii franceze si olandeze, ci, o data in plus, a ei insasi.