Cu cata placere rautacioasa, cu cata impudica satisfactie compatriotii nostri inzestrati cu darul scrisului, dar si participantii la taifasul generalizat, au inregistrat esecul votului din Franta respingand Constitutia Europeana! Inca o proba, se intelege de la unii, ca nu ne putem baza decat pe noi.

Mi se pare greu sa nu vad in spectaculoasa resurectie a domnului Vadim Tudor, in categorica d-sale repudiere a „consilierilor straini" altceva decat plusul de curaj pe care-l au acum izolationistii de toate tendintele si gradele, de la cei mai feroci pana la cei mai soft.

Alta categorie sunt proamericanii. „V-am spus eu ca nu ne putem baza decat pe America", se bucura ei, intr-un mod mai mult sau mai putin direct, ferindu-se totusi sa-l laude prea tare pe seful statului cu a sa Axa Washington-Chisinau via Londra-Bucuresti.

Eu am tendinta sa le dau dreptate, si unora si altora – ca se bucura. Europa isi strange broboada cu un gest friguros, trage obloanele si nu vrea sa-i auda pe saraci plangand de frig pe afara. Cei pentru care idealul este sa devina mai mari peste o republica a mizeriei, pocnind din bici pe langa popor, nu pot decat sa se bucure, chiar daca speranta e inca vaga.

Celor care cred ca stapanii indepartati sunt mai usor de multumit decat vecinii imediati nu pot sa nu le recunosc o indreptatire a sperantei.

Nu pot sa simt nici un fel de multumire, nici rautacioasa, nici de alt fel. Ideea unei tari islamice de confesiune ortodoxa condusa cu harapnicul in cadelnitari patriarhale nu ma satisface mai mult decat perspectiva unei republici bananiere teleghidate din colina Capitoliului. {i nu ma pot impedica sa nu am amintiri.

Am auzit pe un distins om de cultura, epurat in 1948, cum spunea, pe vremea aceea, tatalui meu, cu o vigoare verbala pe care nu i-as fi banuit-o: „domnule Tudorel, daca pana la toamna nu vin americanii, iti dau voie sa ma scuipi intre ochi!". Asa au gandit atunci multi rezistenti, ignorand in disperarea lor evidenta care se numeste cinismul marilor puteri. Stiu, suntem in NATO.

Dar pactele nu sunt, cum se stie de la Metternich, decat niste petice de hartie; iar daca maine intervine, peste capul unei Europe slabite, o renegociere geostrategica cu Rusia (niciodata atat de slaba pe cat pare, spune un vechi principiu al diplomatiei), americanii ne vor sacrifica fara nicio sovaire (nici n-ar fi de inteles sa ezite).

O tara trebuie sa caute inainte de toate alianta organica, apartenenta la un trup constituit, buna vecinatate, o deschidere care sa fie, in acelasi timp, continuitate. Asa vad eu traditia, daca vrea sa ramana viata, si nu cuvioasa impaiere. Ceea ce ne propune Europa este o adevarata uniune, o integrare organica economica, sociala, reala, plina de continut.

Si o rigoare pe masura, lupta, la fel de importanta, aceeasi lupta, cu birocratia, cu coruptia.

Asta e mai greu decat sa accepti cateva baze militare („mici" spun, curios! reprezentantii NATO). Si presupune o schimbare de mentalitate pe care unii n-o vor, altii (cu dreptate?) o considera irealizabila.

Idealuri! Dar daca suntem realisti, atunci cum gandim? – e numai Europa in criza? Oare Statele Unite, cu uriasele ei datorii, cu imensele dificultati rezultand din interminabila campanie irakaina, cu versatilitatea proverbiala care a facut sa-i sustina prelung si pe Saddam, si pe talibani, inainte de a-i distruge, cu extinderea nemasurata pe care imperiul o are pe toata planeta, sunt ele chiar o

putere atat de sigura? Ce s-a intamplat, la urma urmelor, saptamana trecuta? – Europa face o pauza pentru a-si percepe identitatea. Europa, o doamna de o anumita varsta, dar sportiva, cu obisnuinta jogging -ului matinal, gafaie pentru ca a alergat prea repede.

Eu nu m-as grabi s-o ingrop, rautacios ca presa din Rusia care, cel putin, are alte motive, coerente cu destinul marii tari care este, sa se bucure. Constructia europeana nu se confrunta cu fantomele nationalismului, ci cu problema granitelor ei, fata cu politicienii care au vazut prea mare si prea repede.

Sufera de lipsa unei forte armate defensive europeene, ceea,ce o face sa fie resimtita ca un partener nesigur. Sunt probleme de identitate si de putere care pot fi rezolvate.

Este sigur acum ca examenul de admitere in Europa va fi mai greu. Nu corigenta, chiar repetentia ne paste. Nu este un motiv sa gandim cu resentiment. Resentimentul e o reactie inferioara. Modestia e contrariul umilintei, forma sanatoasa a orgoliului, izvorul ambitiei curate. Omul modest si puternic crede in sine si persevereaza.

Niciodata nevoia reformei nu va fi fost mai stringenta ca azi in Romania. Dar de mult nu am mai perceput atata oboseala. Se profeseaza euroscepticismul, printr-o mentalitate care seamana infiorator cu a vulpii la struguri (prea verzi). Europa e destinul, fatalitatea noastra. Traim cu Europa. O astfel de onoare se plateste. Cu riscul de-a muri cu ea.