De ce, de 15 ani incoace, PSD, sub diversele lui denumiri, a pierdut toate alegerile in Bucuresti? De ce, oricat de halaicu si de lis ar fi fost candidatul asa-zisei drepte, el l-a invins sistematic pe cel al PSD? Sunt intrebari la care fostul partid de guvernamant nu a cautat cu adevarat raspunsul.
Pentru ca, daca-l cauta, il gasea si nu mai veneau acum Ion Iliescu si Adrian Nastase sa strige: "Provocare! Diversiune!" deoarece Parchetul l-a pus sub acuzare pe Ion Iliescu in dosarul mineriadei 13-15 iunie 1990.
Rana acelor zile e sapata adanc in creierii bucurestenilor si inca sangereaza.
Tineri si femei lipsiti de orice aparare, haituiti si loviti de mineri cu batele in inima Romaniei, asa cum gunoierii inconjurau pe vremuri, la mahala, cate o adunatura de caini de pripas si ii loveau cu tarnurile grele, nesatisfacuti pana nu-i insirau lati pe strada – sunt imagini care au obsedat generatii si s-au transmis din tata-n fiu.
Se mira PSD ca nu-l voteaza tinerii Capitalei? Pentru ei, chiar daca atunci erau de-o schioapa, Ion Iliescu ramane pe veci seful minerilor care se napusteau asupra purtatorilor de blugi, de fuste scurte, ochelari sau plete.
Ramane cel care le-a multumit pentru atrocitatile comise, considerate dovezi ale "solidaritatii cu noua putere".
Multi ani am crezut ca lui Iliescu i-a fost pur si simplu teama, ca a cedat nervos in fata pasivitatii organelor de ordine, comitand greseala de neiertat sa apeleze la o categorie sociala ca mijloc de represiune impotriva unor civili.
Acum, dupa ce Iliescu a spus despre brutele sepepiste care l-au batut pe functionarul de stat Serban Pretor pentru ca umbla cu Trabantul: "Or fi avut si baietii (s.m.) motivele lor", dupa ce a justificat fapte abominabile, afirmand ca "mineriadele au avut si ele niste cauze" si, in fine, dupa ce l-a eliberat cu parsivenie
pe Miron Cozma, am incetat sa mai cred ca a gresit. A fost de fapt vorba, intotdeauna, de o metoda draga inimii oricarui conducator bolsevic, aceea de a arunca niste civili impotriva altora. Nu numai fizic.
Executia din vorbe a unui "dusman al oranduirii socialiste" preceda sau acompania, de regula, ridicarea lui de catre Securitate si trimiterea in ocna sau la moarte – colegi ai respectivului il desfiintau ca om intr-o sedinta, aratand ca ei "de mult banuiau ceva".
Manat de aceeasi obsesie, a legitimarii terorii de stat prin participare civila, Ceausescu pusese sa patruleze in ’89 pe strazile Capitalei, in asa-numita "capra cu trei iezi", alaturi de militieni si soldati, si garzile patriotice.
Prima "mineriada", nedusa pana la capat, ii apartine fostului sef al lui Iliescu si a avut loc in decembrie ’89, cand cohorte de olteni inarmati cu bate au fost suiti intr-un tren ca sa fie azvarliti impotriva manifestantilor din Timisoara.
Asa ca gestul lui Iliescu de a chema minerii e firesc, se inscrie perfect in traditie.
Domnul Nastase e "indignat" ca Justitia il "hartuieste" pe Ion Iliescu desi e batran si bolnav. O fi Ion Iliescu batran si bolnav, dar victimele Revolutiei si mineriadelor sunt schilozi sau morti, n-au apucat sa imbatraneasca.
Gandul la atatea crime impotriva umanitatii petrecute sub regimul lui ar fi trebuit sa nu-l lase sa doarma pe Ion Iliescu, indiferent de cat de vinovat se considera.
Omeneste vorbind, ar fi trebuit sa-i fie rusine sa strige "Provocare! Diversiune!" cand, dincolo de puterea cederista sau pedisto-liberala, ceea ce il urmareste de ani de zile este umbra tribunalului chinuitilor si mortilor fara vina.
Dar Ion Iliescu nu e om decat pe dinafara. Chiar daca va fi judecat, gasit vinovat si condamnat, nici o pedeapsa, nici plutonul de executie rezervat lui Ceausescu n-ar putea exorciza creatura nemuritoare dinlauntrul sau.
