Iliescu nu merita o batrinete linistita (de Cristian Patrasconiu)

de     Cotidianul
Luni, 13 iunie 2005, 0:00



Mai batrin si mai neputincios. Iliescu e, pe zi ce trece, tot mai mult trecut. Deocamdata e un trecut refulat. Trebuie sa devina un trecut asumat. A asuma inseamna, inclusiv, a judeca.

Era nefiresc ca Ion Iliescu sa nu fie invinuit in dosarul mineriadei. La fel de nefiresc era ca el sa nu apara in aceeasi calitate in dosarul Revolutiei din 1989. Daca Adrian Nastase ar fi iesit presedinte, Iliescu ar fi putut avea sansa de a fi lasat in pace.

Regimul politic pe care l-a construit cu rivna fostul sef al statului a avut, a priori, o relatie defectuoasa cu normalitatea si existau destule semnale ca si cel pe care Iliescu l-a indicat a fi cel mai in masura sa-l continue s-ar fi purtat la fel; adica, la fel de anormal, la fel de nefiresc. Si, cel putin, la fel de cinic.

De altfel, vehementa cu care il apara in aceste zile Adrian Nastase pe cel in spatele caruia tocmai implintase cutitul la ultimul Congres al PSD spune multe despre asemanarile de familie dintre cele doua personaje care au dominat ani buni politica romaneasca.

Cei carora le place istoria contrafactuala spun ca pacostea postdecembrista numita Ion Iliescu ar fi fost un excelent presedinte al Romaniei in anii ‘70 sau ‘80. Jocurile de tip contrafactual sint frumoase, dar au un defect major: se deruleaza in afara adevarului. Sa nu ne grabim, asadar, sa evadam dintr-o realitate care miroase cam dubios in cea mai aromata fictiune.

In plus, nici macar nu e sigur ca Iliescu ar fi putut fi ceea ce se spune ca ar fi fost normal sa fie. Cei care l-au cunoscut stiu prea bine ca Iliescu a fost uman doar prin comparatie cu Ceausescu.

In plus, ideile sale fixe cu care a defilat in anii postcomunisti – autoritarismul, furia contra diversitatii, discursul intotdeauna generalist, dispretul fata de adevaratele elite, alergia la critici si la dialogul autentic si multe, multe altele, de aceeasi specie – ne-ar indreptati sa fim realisti si sa credem mai degraba contrariul: Iliescu ar fi fost, poate, un alt fel de tiran, dar nu mai

putin tiran. Daca in democratie – desigur, in „democratia originala" cu care s-a laudat atit pina cind majoritatii romanilor li s-a aplecat de la ea – s-a purtat asa, e usor sa ne inchipuim care ar fi fost atitudinea lui Ion Iliescu in plin totalitarism, acolo unde puterea de care dispunea seful statului era absoluta.

Descinderea minerilor in Bucuresti e o pilda total lipsita de echivoc si cit se poate de tare, care anuleaza elanurile celor care ar vedea, in raspar cu modelul, un Iliescu luminos, deschis, democrat, tolerant, intelept.

Revenind, sint multe motivele pentru care Ion Iliescu nu merita sa aiba o batrinete linistita. Nu e vorba numai despre faptul ca fostul presedinte al Romaniei le-a predat locotenentilor sai din partid doar lectiile pe care le stia, asa incit acestia l-au pus pe Iliescu pe coji de nuca si l-au indepartat de la tortul puterii de partid, dupa metodele de tortura invatate chiar de la acesta.

Ion Iliescu e, intii de toate, marele patron al „sistemului ticalosit". El nu si-a asumat niciodata vreo responsabilitate pentru aceasta imensa vina. Iliescu ar mai trebui sa raspunda si pentru cele doua mandate si jumatate, timp in care marile performante ale romanilor au fost obtinute in ciuda filosofiei sale de a conduce o tara.

Apoi, Iliescu nu a fost alaturi decit, cel mult, la modul declarativ – ipocrit – atunci cind, din patru in patru ani, avea nevoie de voturi, ca un vampir de singe de om nevinovat – de cei pe care i-a deplins mereu cu lacrimi de crocodil: saracii, sarmanii Romaniei. Ar mai fi insa motive pentru care Ion Iliescu nu trebuie sa se simta prea bine atunci cind se uita in oglinda sau pune capul pe perna.

Vultur al puterii, Iliescu putea, in 1990, asa cum imi sufla un bun prieten, sa faca romanilor un imens bine. A ales sa ne faca tot raul, ca un bolnav de putere. Putere pe care vrea sa o mentina cu orice pret.

„Dragi mineri, ma adresez dumneavoastra de asta data, multumindu-va pentru raspunsul de solidaritate muncitoreasca pe care si de asta data l-ati dat, la chemarea noastra", este arhicunoscuta formula cu care maestrul de ceremonii a celebrat, cu rinjetul pe buze, „sarbatoarea ororii" din 14-15 iunie ‘90.

Fie si numai pentru aceasta – caci ea nu e o simpla vorba, ci girul si felicitarile omului numarul unu al statului roman adresate celor care au aruncat Romania in pesteri, ucigind oameni care doreau ca tara lor sa fie mai curata si mai respectabila –, Ion Iliescu trebuie sa nu mai stie ce e bucuria si linistea.

El trebuie sa fie obligat de lege sa uite ca aceste doua cuvinte descriu o stare sufleteasca.

Ar mai fi ceva: Iliescu e si parintele sistemului care are in centrul sau omul mediocru. Ei bine, un proces pe bune cu Iliescu in calitate de invinuit ar putea rupe cu aceasta nefasta traditie si ar putea, totodata, marca inceputul meritocratiei. Pentru ca, in cazul unui proces corect, Ion Iliescu ar avea chiar ceea ce merita. Sentinta ar fi una meritata. Iar increderea in justitia romana ar putea fi restaurata.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


77 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by