E ora 19.00, incep telejurnalele. Toate posturile din Romania transmit in direct mesajul fostului presedinte al Romaniei, Ion Iliescu. Se anunta un discurs istoric.
Stimati concetateni,
Sint Ion Iliescu si m-am prezentat in fata dumneavoastra pentru a face o marturisire. Pentru mine, poporul roman este preotul in fata caruia ma voi spovedi.
Am intrat in viata dv., in casele dv., prin efractie, in zilele fierbinti din decembrie 1989. De atunci au trecut mai bine de 15 ani. De citeva ori v-am cerut sa ma votati. Si m-ati votat, altfel nu v-as fi fost presedinte trei mandate. Probabil prea mult, dat fiind ca pentru asta am siluit Constitutia.
Am trait impreuna si bune, si rele. Cu cele bune v-am agasat, poate, prea mult in acesti ani. In aceasta seara ingaduiti-mi sa vorbesc doar despre raul pe care vi l-am facut. Si sa-mi cer iertare, chiar daca stiu ca pacatele mele sint de neiertat.
Voi incepe cu zilele Revolutiei. Il uram pe Ceausescu. Il uram de moarte. Sigur, aveam motive diferite: pe dv. v-a infometat, pe mine m-a marginalizat. Decenii de-a rindul am fost un las: cind pe dv. va terorizau calaii Securitatii, eu ma numaram printre beneficiarii statutului de nomenclaturist.
Au murit multi oameni la Revolutie. O mie si ceva. Pe majoritatea ii am pe constiinta. Ei voiau libertate, eu putere. Fara singele lor nu i-as fi putut lua locul niciodata tiranului Ceausescu. Iar aceasta perspectiva, va rog sa ma credeti, era de nesuportat!
Pe Ceausesti nu-i voiam neaparat impuscati. Dar altfel nu se putea! Nu aveai cu cine sa te intelegi. Nu acceptau un exil linistit, nici macar o batrinete discreta in Cartierul Primaverii. Nu, erau slobozi la gura si mi-ar fi distrus cariera politica. Pe a mea, dar si pe a altor tovarasi de complot anticeausist. Cu toate astea, va rog sa ma credeti: uneori am remuscari insuportabile.
Nu trebuia sa-l impuscam... pardon... nu trebuia impuscat in sfinta zi de Craciun!
Anul 1990 a fost extrem de agitat. Din negura istoriei au aparut alte personaje care pretindeau puterea: Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Radu Campeanu, Sergiu Cunescu. Plus colegii din Frontul Salvarii Nationale care au simtit miros de singe. Amintiti-va episodul cu Dumitru Mazilu urcat pe tanc...
Imi cer iertare si pentru confiscarea Revolutiei, prin intrarea FSN in competitia electorala. Setea de putere m-a orbit insa inca o data. N-a fost nici corect, nici moral!
Erorile istorice, pentru care vin acum smerit si va cer iertare, au continuat cu evenimentele singeroase de la Tirgu-Mures si cu nesfirsita serie de mineriade. Sigur ca n-a fost nimic spontan. Sigur ca baietii nostri s-au ocupat de tot. Si Magureanu... Si Gelu Voican... si Dan Iosif... si Bebe Ivanovici... Au creat diversiuni. Au aprins fitilul. Au produs explozia. La sfirsit, au numarat mortii.
Mi-e rusine sa constat ca toti acesti oameni, care m-au mentinut atita timp la putere, s-au imbogatit fara masura. Cadavrele Revolutiei si ale mineriadelor au fost trambulina lor spre averi indecente.
Privesc in urma si-mi vine sa intru in pamint: multe faradelegi am mai facut! Cu ochii spre Moscova, am izolat Romania de lumea civilizata. Am alungat investitiile care v-ar fi facut si pe dv. sa traiti mai bine. Am incilcit proprietatile, casele, paminturile pina am mutat toata tara-n tribunale. Am raspuns Proclamatiei de la Timisoara cu Proclamatia de la Podu Inalt.
L-am fugarit pe autostrada pe Regele Mihai. M-am inhaitat cu Miron Cozma. Si cu Vadim Tudor. Si cu Regele Cioaba. Am deschis portile Cotrocenilor pentru tot felul de mafioti. I-am plimbat cu avionul pe Munaf si Hayssam. Am siluit justitia. Am vindut tara pe nimic!
Nu pot incheia fara sa cer scuze unor persoane carora le-am facut mult rau: Doina Cornea, Regele Mihai, Marian Munteanu, Ana Blandiana. Sper ca, din lumea celor drepti, ma vor ierta Corneliu Coposu si Ion Ratiu.
Dar, mai ales, sper ca ma veti intelege si ierta dumneavoastra, poporul roman!
Acesta este un discurs absolut necesar, dar pe care nu-l vom auzi niciodata. Un personaj care a calcat pe cadavre nu e in stare de spovedanie!
