Omul care mai avea de trait sase luni

de Tudor Octavian     Jurnalul National
Vineri, 17 iunie 2005, 0:00



L-am vazut nu de mult pe domnul X. Nu arata rau. In orice caz, nu mai rau ca in urma cu zece ani, cand se vorbea ca doctorii i-au dat de trait sase luni.

Il simpatizam si vestea m-a pus in dificultate, deoarece mi-am dat seama ca nu sufeream destul. M-am gandit la el, mi-am zis ca e nedrept sa moara si c-ar fi trebuit sa traiasca macar cativa ani, ca sa-si vada copiii mari. Ma rog, gandurile pe care le are fiecare, cand se confrunta cu o astfel de situatie.

Dar daca sufeream cat trebuia sau doar imi probam lipsa de reactie la necazurile altora, n-as fi putut sa spun. Corect e sa zic: ma straduiam sa sufar, dar nu aveam dovezi ca reuseam. Apoi, dupa cinci luni, l-am intalnit in Pasaj la Universitate si am inceput in sfarsit sa sufar cu adevarat. Nu fiindca ar fi aratat ca un om pe moarte. Dimpotriva.

Cumparase o revista umoristica si radea ca prostul de unul singur rasfoind-o, in timp ce multimea se scurgea pe langa el, impasibila la drama. La faptul ca omul acela mai avea de trait numai o luna. Acum nu-mi mai parea rau ca avea sa moara. Toti murim.

Chestiunea era ca, in loc sa stea acasa si sa citeasca Biblia sau alta carte potrivita cu situatia, cugetand in liniste la cat de absurda e existenta ori la alta idee la fel de profunda, umbla brambura prin oras si se distra cu fleacuri.

Le-am telefonat catorva prieteni comuni, intrebandu-i daca erau siguri ca urma sa moara in scurt timp si ei au fost fara echivoc: "Vai de mama lui! Noroc ca nu stie! La ce i-au gasit doctorii la plamani, e de mirare ca mai umbla. Asa sunt unii, o duc pe picioare, pana in ultima zi".

Intrucat vreme de trei ani n-am mai auzit nimic despre domnul X, mi-am zis c-o fi inchis ochii. Si chiar l-am trecut pe o lista cu numele celor care trebuiau pomeniti de preotul din cartier de Sambata Mortilor. Cand i-am pus numele pe hartie, m-a trecut un fior funebru. Era, in sfarsit, semnul ca ma sensibilizasem la necazurile altora.

Si am ramas sensibil mai multe zile, pana ce am dat de mortul-viu intr-o berarie. Arata, e drept, foarte rau, insa nu din cauza plamanilor. La cate halbe goale se stransesera pe masa lui, nimeni nu avea cum sa arate bine.

Mi s-a destainuit ca se imbata de frica. Facuse un set de analize si aflase ca mai are de trait sase luni. Brusc, m-a trecut un al doilea fior, mai intens si mai complet ca primul. Si probabil ca mi s-ar fi umezit ochii de compasiune daca s-ar fi facut praf cu votca, nu cu bere. Betia finala e o chestie de demnitate. Nu-ti iei adio de la lume cu visinata.

Si cu atat mai putin cu bere de la butoi. Ani de-a randul dupa asta, m-am mirat continuu ca-l vedeam viu. Odata am si discutat problema. "Nu te lua dupa ce vezi, fiindca trebuia sa fiu mort de acum zece ani", a zis. Avea o respiratie grea si urat mirositoare. "Ce iei?", l-am intrebat, curios sa stiu ce medicamente ia un om care mai are de trait doar cateva zile.

"Pai – mi-a raspuns –, acum iau una mica, sa ma dreg, c-am baut toata noaptea."






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


47 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by