Produsul Intern Brut pe locuitor al Romaniei a reprezentat anul trecut 32% din media Uniunii Europene. Acest procentaj raportat la 23.000 de euro inseamna 7.300 de euro pe cap de roman. Ciudat! Acum 15 ani aveam tot atat. Daca inmultim 6.000 de dolari (PIB-ul din 1989 sau din 1990), cu 1,21, cati dolari valora precursorul euro (ECU), ajungem la acelasi rezultat: 7.300!

Deci, in trei cincinale, Romania doar a dat impresia ca merge inainte, de fapt a batut pasul pe loc. A invartit in fundalul scenei decoruri cu oameni de afaceri prosperi ori cu fabrici proaspat vopsite in culori capitaliste pentru a crea senzatia de miscare.

Din pacate insa, viata bate din nou filmul, fiindca puterea de cumparare a romanilor se gasea in 2004 la trei sferturi din nivelul anului 1990. Capitalismul nostru, in loc sa creeze bogatie noua, s-a ocupat doar cu redistribuirea celei vechi. Si iata ca pana la urma am reusit: avem capitalisti fara a avea capitalism!

Dar nu e nevoie sa reascutim lupta de clasa, e destul sa clarificam de ce Polonia sau Ungaria sunt hat departe, iar noi ne aflam tot langa linia de start. E drept ca la aceasta situatie au contribuit si factori care tin de "mostenirea comunismului", dar poate ca mai mult, mult mai mult au contat ezitarile politicienilor postdecembristi, majoritatea aflati tot sub cupola parlamentului.

Chiar daca se spune adesea ca fostele colege de CAER au luat startul spre economia de piata din acelasi punct, acest lucru nu este intru totul adevarat. Decalajul dintre Romania si tarile din primul val de aderare la Uniunea Europeana existau si inainte de ‘89. Acel venit national, de 6.000 de dolari/locuitor, ne situa in urma Cehiei, Slovaciei si Ungariei, dar in fata Bulgariei si a Poloniei.

Totusi, eram mai aproape de ultimele doua state, de care ne desparteau sub 1.000 de dolari, decat de primele trei, care aveau un avans de 3.000-4.000 de dolari. Deci inca de pe atunci se putea vorbi despre doua plutoane.

Si, cu toate ca ponderea angajatilor din industrie, pusa alaturi de valoarea adaugata a ramurii ca procente din PIB, era similara celei din Cehia, competitivitatea era sustinuta de preturi false, mai ales la energie. Intr-un clasament al reprimarii administrative a inflatiei, eram depasiti doar de bulgari.

Defect de fabricatie

Economia romaneasca de dinainte de 1989 n-a fost gandita sa satisfaca mai intai necesarul pietei interne si surplusul sa-l ofere strainatatii, ci doar sa exporte bunuri de capital la pret de dumping. Din acest motiv, trei sferturi din populatie era concentrata in industrie si agricultura.

O tara care functiona dupa o astfel de filozofie n-avea nevoie nici de dezvoltarea comertului intern, nici de servicii de calitate.

Prin urmare, economia de acum 15 ani avea cel mai redus grad de deschidere (circa 30%), jumatate din nivelul celorlalte state din Europa centrala si de est. Indicatorul respectiv, care se calculeaza ca raport intre schimburile comerciale si PIB, s-a micsorat puternic in anii ’80, pe seama limitarii drastice a importului, masura luata in vederea rambursarii fortate a datoriei externe.

Din pacate, refuzul de a mai angaja credite externe a blocat retehnologizarea industriei. Piata a fost saracita de putinele bunuri de consum si de marfurile agroalimentare ca sa se acopere, prin export, bresele lasate de sectoarele in pierdere de viteza.

Lipsiti de produse, oamenilor nu le-a ramas decat sa si le procure de pe piata neagra, la alte preturi decat in statistica. Iata, in sfarsit, si un capitol la care Romania s-a gasit mereu inaintea Poloniei, Cehiei si Slovaciei ori a Ungariei: economia subterana.

De la mai nimic la prea putin

Acesta a fost contextul de la care a pornit Romania spre economia de piata. La acel moment, Ungaria si Polonia aveau datorii externe pe care astazi Tratatul de la Maastricht le-ar penaliza. Romania nu datora nimic. Dar care a fost prima reactie a romanilor la iesirea din comunism? Au cerut alimentele si bunurile de care fusesera privati. O reactie fireasca.

Dar de unde sa fie luate, daca economia fabrica preponderent otel si ciment? Din import.

Odata cu desfiintarea pietei CAER, marfurile realizate de economia noastra detehnologizata nu si-au mai gasit tinta. Agricultura, brusc descentralizata, a intrat si ea in degringolada. Rezultatul a fost recesiunea.

Acest fapt nu este insa deloc surprinzator. Pana in 1992-1993, toti est-europenii s-au confruntat cu reculuri ale PIB-urilor. Economiile trebuiau sa se reaseze pe o structura noua.

Da, dar diferenta dintre noi si Ungaria ori Polonia este ca ele au facut din prima trecerea, fara sa se intoarca ulterior din drum, cum s-a vazut la noi sau la bulgari, care am ajuns din nou in recesiune in a doua parte a anilor ’90.

Trecerea in revista a zece din cei 15 ani precedenti este dramatica. In intervalul 1989-1999, dinamica economiei noastre a aratat o medie negativa de 1,5 % anual. Singurul motiv de satisfactie, tipic romanesc, ar putea fi doar privirea aruncata peste gard, unde si capra vecinului era in suferinta: sporul negativ al economiei bulgare a fost mai mare, de 2,1% anual.

Dar asta n-avea cum sa ne tina de foame, fiindca sporurile medii anuale ale celorlalte economii din zona au fost pozitive, variind intre 2 si 5%.

Nu e decalaj, e handicap

Acestea fiind spuse, am ajuns in prezent. La un deceniu si jumatate de la "momentul zero", clasamentul in functie de PIB-ul/locuitor, calculat ca paritate a puterii de cumparare, arata in felul urmator: Slovenia - 17.800 euro, Cehia - 16.400, Ungaria - 13.900, Slovacia - 11.900, Estonia - 11.400, Lituania - 10.900, Polonia - 10.700, Letonia - 9.800, Romania - 7.300, Bulgaria - 6.800.

Din nefericire, distanta fata de podium nu mai e de 50%, ca in 1999, ci de 100%, ceea ce inseamna ca decalajul s-a dublat.

Iar daca perspectiva se schimba, de la PIB/locuitor la PIB si atat, Ungaria, care avea la inceputul tranzitiei jumatate din avutia noastra nationala, are acum cu o treime mai mult. Intrebarea este la ce mai folosesc marimea teritoriului si numarul de locuitori? Poate ca loc de promenada pentru cei scosi la pensie inainte de vreme.

Bun, dar PIB-ul, in speta, este o notiune cantitativa. Nu spune nimic despre calitate, asa cum o face inflatia. In ciuda eforturilor dezinflationiste din ultimii ani, in 2004 eram tot campioni absoluti la performante negative - 11,9% medie anuala. Astfel de rate de inflatie se vad mai degraba in spatiul ex-sovietic decat printre statele valului intai si doi de aderare la UE.

Este adevarat insa ca exista un punct cu care facem fata cu brio criteriilor din Tratatul de la Maastricht - datorie publica sub 20% din PIB, o treime din limita admisa. Numai ca in 1989 eram pe zero si faceam bancuri pe seama ungurilor si polonezilor. Nici o problema: ei si-au ajustat intre timp datoria sub 60% din PIB.

Deci, daca PIB-ul nostru pe locuitor a ajuns abia in 2004 la nivelul din 1989, iar inflatia si datoria externa sunt mult mai mari decat atunci, asta fara ca preturile sa fie in intregime liberalizate, inseamna ca, dupa cincisprezece ani de batut pasul pe loc, nu mai are nici un sens sa masuram distanta fata de cei care au mers inainte.

Iar atunci cand facem bilantul decalajelor, nu trebuie sa ne mire ca aceleasi diferente le regasim si in graficul investitiilor straine directe, care in Ungaria si Polonia sunt de doua-trei ori mai mari decat in Romania.

Urma scapa trenul

Concluzia e usor de tras. Tarile care au introdus reformele repede si au dovedit tenacitate au limitat pierderile. Au oprit degradarea mediului, a invatamantului si a sistemului sanitar. Regulile ferme ale jocului si schimbarea formei de proprietate au permis atragerea investitiilor straine.

Acestea au finantat, intr-o prima faza, deficitul comercial, ca etalon al diferentialului de competitivitate, dupa care, pe masura ce investitiile au inceput sa produca, marfurile autohtone au reusit sa inlocuiasca importurile ori sa le compenseze prin exporturi.

Aceasta e reteta succesului, iar Romania a fost mereu in contratimp cu ea. Cand au vrut occidentalii sa cumpere, n-am vrut noi sa vindem. In prima parte a anilor ’90, intreprinderile romanesti n-au fost oferite investitorilor straini cu riscul de a realiza, o perioada lunga de timp, altceva decat ar trebui sa faca o societate comerciala: protectia sociala.

Fruntasii integrarii au finalizat privatizarea furnizorilor de utilitati cu patru-cinci ani in urma. Romania abia s-a apucat.

Am mai prezentat exemplul lui Balcerowicz cu vasul cu apa, dar nu e rau sa ni-l reamintim, fiindca evidentiaza cel mai bine ce trebuia sa facem si n-am facut, pana cand am ramas in coada integrarii europene.

Saracia ca agent de vanzari

Asadar, artizanul reformelor din Polonia prezinta schematic contextul economic, sub forma unui vas cu apa cu doua orificii de iesire. Alimentarea o reprezinta salariile, gurile de scurgere sunt inflatia si somajul.

Presiunea salariilor face ca apa din vas sa se acumuleze cu repeziciune. Sursa presiunii poate fi structura institutionala improprie a pietei muncii (de pilda, sindicatele agresive) sau o conjunctura politica in care angajatii si organizatiile lor isi dau seama ca pot forta o marire a salariilor fara sa tina cont de cresterea productivitatii muncii.

Atunci cand se petrec astfel de fenomene, apa din vas se poate scurge fie printr-un orificiu, fie prin celalalt. O politica economica ferma inchide orificiul inflatiei si lasa apa sa se scurga numai prin cel al somajului.

Daca insa guvernul isi conduce activitatea dupa o politica de acceptare a presiunii salariale (accomoding policy), atunci va creste inflatia, iar mai tarziu va creste si somajul.

Ceea ce spune Balcerowicz demonstreaza ca Romania a adoptat calea compromisului. Ca dovada, in 15 ani rata somajului s-a intors permanent de pe palierul cu doua cifre pe cel de una, invers decat a evoluat inflatia. In Polonia insa, rata somajului n-a coborat, in ultimii patru ani, sub 16%, fiind perioade cand a urcat si la peste 20%.

Iar diferenta s-a vazut limpede pe scara venitului national pe locuitor, capitol la care polonezii ne-au depasit in forta.

Romania nu a ales linia dreapta: faliment-somaj-imbunatatirea structurii economiei-reabsorbirea fortei de munca-cresterea veniturilor. A ajuns in cele din urma la macrostabilitate, dupa un al saselea acord cu FMI, prin subtierea veniturilor tuturor celor lipsiti de protectie.

Preturile s-au oprit din cresterea abrupta deoarece consumul populatiei a fost rationalizat cu taxe si facturi la utilitati. In loc sa fie lasata piata sa regleze natural mecanismele, s-a ales o strategie alternativa: controlul preturilor si salariilor.

Iata, asadar, cheia decalajului: politicul s-a amestecat in economie pentru ca i-a fost teama de nepopularitatea somajului. Culmea ironiei este ca de ce i-a fost frica tot n-o sa scape. Cei care au atacat reforma frontal culeg acum roadele integrarii. "Gradualistii" s-au intors din drum pe meandrele concretului unui stop & go policy - doi pasi inainte, un pas inapoi, ca fetele de la Capalna.

Viitorul suna a gol

Chiar daca ne vine greu s-o spunem, Romania ilustreaza cel mai bine zicala ca Dumnezeu iti da, da’ nu-ti baga si-n traista. Suntem asezati ideal intre Dunare si mare, avem potential agricol si resurse minerale, avem o populatie numeroasa. Avem toate conditiile necesare, dar se dovedeste ca nu si suficiente.

Cu bratele si mintile noastre, nu doar ca n-am adaugat la darurile naturii, ci le-am mai si stricat. Ca un exemplu recent, atrasi de cota unica de impozitare, germanii de la MAN si francezii de la Elco Brandts au aruncat o privire Romaniei, dar s-au razgandit repede. Au ales Polonia, o tara stabila fiscal, care n-are nevoie de asistenta FMI ca sa-si gestioneze deficitele.

Asta inseamna ca e adevarat, ocaziile se razbuna. Cei care si-au folosit palmele la aplaudat pe vremea lui Ceausescu, iar apoi le-au facut palnie la gura urland "nu ne vindem tara" ar trebui sa si le plesneasca acum de frunti. Mintea romanului cea de pe urma...