Argesul s-a oprit in betonul barajului

de Andreea Tudorica, Adrian Mogos

Al cincilea baraj in arc din Europa ca inaltime in anul intrarii in exploatare (1966), Barajul Vidraru are o inaltime de 166,60 de metri si a fost construit ca o necesitate, nicidecum ca un moft sau capriciu al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Constructia celui mai mare baraj in arc din tara a durat cinci ani, timp in care s-a lucrat in paralel si la hidrocentrala de pe Arges.

A costat un miliard patru sute saptezeci de milioane de lei in banii vremii, iar investitia a fost amortizata in 28 de ani.

Primul semnal de incepere a constructiei barajului a fost coborarea de la inaltimea de 180 de metri, pe cabluri aeriene, a primei bene pline cu beton. "Au urmat apoi zile incordate de munca eroica. (...) Pe santier, tehnica inaintata, metodele moderne de lucru, mijloacele mecanice contribuie la obtinerea unui ritm inalt de executie.

Turnarea betoanelor se face in cofraje metalice, ceea ce contribuie la obtinerea unei productivitati superioare cu 20 la suta fata de metoda clasica. (...) Constructorii intensifica intrecerea socialista pentru a realiza acest important obiectiv hidroenergetic la termenele prevazute si chiar mai devreme", scria in ziarul Scanteia din 10 aprilie 1965.

O luna mai tarziu, acelasi ziar mentiona intr-un alt articol: "Intrecerea in intampinarea Congresului Partidului are un obiectiv precis: «In fiecare schimb – peste 500 de metri cubi de beton turnati in corpul barajului.» (...) Vitezele cele mai mari de inaintare au obtinut cunoscutele brigazi de mineri in fruntea carora se afla Tudor Moraru, Pavel Otet si Alexandru Farcas.

Apropierea Congresului Partidului insufla noi energii constructorilor si montorilor de pe santier. (...)"

20 FEBRUARIE 1965, SCANTEIA. "Ieri, pe marele santier argesean a fost sarbatoare.

Oamenii din adancuri si cei care inalta la Cheile Argesului pipetul arcuit al barajului de la Vidraru, intr-un cuvant constructorii hidrocentralei, au trait bucuria unui important eveniment – strapungerea, cu 40 de zile mai devreme fata de prevederile planului, a tronsonului Cetatuia – Aref al galeriei de fuga.

Pe aici, apele Argesului iesite din turbinele centralei subterane sunt conduse din nou in albia raului, dupa calatoria lor sub munte. (...) Dialogurile purtate acolo, la peste 100 de metri sub albia Argesului , se strecurau prin roca intr-o parte si in cealalta, ajungand la mineri ca un ecou indepartat.

De luni si luni de zile se apropiau unii de ceilalti metru cu metru; invingand izvoarele subterane, taria pietrei si presiunea uriasa a muntelui, minerii pregateau ziua strapungerii uneia din verigile importante ale lantului de tunele din galeria de fuga a apelor."

15 MARTIE 1966. Apele Argesului si-au oprit cursul. "Undeva in corpul barajului, porti grele de metal taie intr-o clipa panglica argintie a Argesului. Incet-incet, albia batranului rau seaca. In spatele barajului, apele izbesc in clocot pieptul puternic al marelui stavilar.

Asa a inceput, cu zece zile inainte de termen, formarea unui nou lac artificial de aproape o jumatate de miliard de metri cubi de apa. Constructorii au fost felicitati de Emil Draganescu, ministrul energiei electrice, si de tovarasul Petre Duminica, prim-secretar al Comitetului Regional Arges al PCR. A luat sfarsit prima parte din istoria barajului de la Vidraru.

(...) Pentru construirea barajului de la Vidraru s-au folosit agregate de mare capacitate, o fabrica automata pentru prepararea betoanelor, cu instalatii de racire, precum si puternice macarale si funiculare. (...) Peste o saptamana, ambarcatiunea «Arges-1»(...) va porni in prima cursa de agrement", se spunea intr-un articol din Scanteia, din 16 martie 1966.

Cu toate acestea, barajul a fost umplut la capacitate abia in luna decembrie a aceluiasi an. La momentul inaugurarii, Barajul Vidraru a fost al noualea printre constructiile similare din lume. Grosimea la coronament este de sase metri, iar la baza de 25 de metri, lungimea totala fiind de 307 metri. S-a nascut astfel Lacul de Acumulare Vidraru, asezat intre flancurile Muntilor Fruntii si Ghitu.

In acest lac se regasesc apele Raurilor Capra, Buda si ale catorva afluenti directi, Raul Doamnei, Cernatul si Valsanul, Topologul, Valea lui Stan si Limpedea. Suprafata totala a lacului este de 870 de hectare. Lungimea lacului este de 14 km, iar latimea maxima de 2,2 km in zona Valea Lupului – Calugarita.

BIVALENTA. Lacurile de acumulare antropice, pe langa potentialul lor hidroenergetic, au si un insemnat potential turistic. Sute de masini trec zilnic peste Barajul Vidraru, luand calea Transfagarasanului. Zilnic, sute de turisti se opresc pentru a admira privelistea si a inghiti cu pofta linistea locului. Totul este o armonie perfecta.

De la culorile imbinate ale versantilor care coboara in apa linistita si pana la linistea ce parca delimiteaza intreaga arie peste care domneste apa.

La aproape patru decenii de la finalizare, cei care vin aici fac sute de poze cu barajul, cu lacul, cu padurile si cu stancile ce-l inconjoara si chiar cu statuia energeticianului, "Omul care frange fulgerul", cocotat pe costisa, stapan peste Arges.

OAMENI. Gheorghe Fasole a fost unul dintre cei care a condus una din brigazile de mineri care au lucrat la santierul de pe Arges, unde se construiau simultan barajul si centrala. El era descris intr-un articol publicat in Scanteia acelor ani ca "barbatul darz crescut la scoala Bicazului si Argesului tot atat de emotionat ca un ortac la botezul santierului".

Centrala, denumita pana in 1989 Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost proiectata la vremea respectiva sa fie condusa chiar si de la Bucuresti. Statia subterana a centralei, aflata la 104 metri sub nivelul raului, este "bijuteria" cu care se mandresc cei care au participat ani in sir la dezvoltarea Complexului Vidraru.

Acolo este hala mare a masinilor unde lucreaza cinci oameni in fiecare din cele cinci schimburi. Ei supravegheaza tot ce tine de intregul proces hidroenergetic. Centrul de control este adanc sapat in munte. S-au excavat aproape trei sferturi de milion de metri cubi de pamant. Este parca de necrezut ca o mana de oameni stapaneste un miliard de kilowati.

Atunci cand turbinele functioneaza la capacitate maxima se zguduie subteranul. Par mici, si totusi sunt atat de mari. Aici apele Argesului sunt inrobite.

VIDRARU IN CIFRE

Barajul Vidraru pe raul Arges este cel mai inalt baraj din beton din Romania, in arc cu dubla curbura. Barajul Vidraru a fost in acelasi timp si al cincilea baraj in arc din Europa in momentul inaugurarii (martie 1966).

Lacul de acumulare format cu un volum de 465 milioane de metri cubi de apa este al doilea ca marime pe raurile interioare din tara.

Caracteristicile tehnice ale barajului sunt: inaltimea barajului este de 166,6 metri, grosimea la coronament de 6 metri, cea de la baza de 25 de metri, lungimea la coronament 307 metri, suprafata de 870 de hectare, iar latimea la baza barajului 25 de metri.

Barajul permite functionarea centralei subterane de la Corbeni si a unui lant de 20 de hidrocentrale pe Arges.

Raul Arges are in sectiunea barajului un debit mediu de 7,5 metri cubi pe secunda, iar cu aportul unor captari secundare s-a ajuns la 19,7 metri cubi pe secunda.

Debitul maxim la o mie de ani a fost calculat la 645 metri cubi pe secunda.

Barajul are doua goliri de fund care evacueaza cate 90 de metri cubi pe secunda fiecare, la lac plin.

In timpul executiei, apele au fost deviate printr-o galerie cu diametrul de 5,20 metri; la terminarea lucrarilor aceasta a fost amenajata ca golire de fund.

Pregatirea terenului de fundatie a constat dintr-un tratament de suprafata si unul de adancime. Tratamentul de suprafata s-a realizat prin curatarea, spalarea si suflarea cu aer a rocii si cu plombarea fisurilor.

Tratamentul de adancime a constat din injectii de legatura si consolidare. De asemenea s-a executat un voal pe toata lungimea barajului, prelungit in versanti.

Structura barajului in arc, cu dubla curbura a fost proiectata cu intentia de a avea in interiorul lui numai eforturi de compresiune.

In timpul cutremurului din 1977, barajul a fost supus unor forte seismice cu acceleratii maximale de peste 0,15 grame fara ca structura sa manifeste anomalii in comportare.

Vidraru, santierul sufletelor inrobite

de Andreea Tudorica, Adrian Mogos

Vidraru, santierul sufletelor inrobite

de Andreea Tudorica, Adrian Mogos

Debutul amenajarii hidroelectrice de pe raul Arges a insemnat un exod muncitoresc spre acest loc. La apogeul lucrarilor, aici munceau aproape 10.000 de oameni, cei mai multi venind direct din Moldova, unde tocmai se finalizase barajul de la Bicaz. Pentru foarte multi oameni, acea perioada a insemnat o mutare continua de la un santier la altul.

Localnicii care au lucrat la barajul Vidraru au ramas si acum cu nostalgia acelor zile, dar mai ales cu mandria de a fi lucrat pentru Trustul de Constructii Hidrotehnice – TCH.

Viata pe santiere nu a fost niciodata usoara, iar Vidraru nu a facut exceptie. Femeile gravide, pentru ca o parte dintre muncitori erau familisti, erau duse la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeasi soarta o aveau si bolnavii sau cei accidentati la locul de munca. Postasul venea de doua ori pe saptamana.

Burlacii dormeau in baraci cu grup sanitar la comun, in timp ce aceia care isi intemeiau o familie primeau o baraca cu bucatarie si cu baie. In timpul liber, regimul asigura muncitorilor o relaxare cat mai placuta. Demonstratii proletare, filme sovietice, cate un mic si o bere la o zi de sarbatoare muncitoreasca.

Zeci de politisti asigurau linistea in coloniile muncitoresti, insa stapana absoluta era Securitatea. Cinci securisti aveau un birou permanent in cadrul santierului. Nu exista nici o vizita importanta a vreunui lider comunist sau sedinta la care acesta sa participe alaturi de oamenii muncii, fara ca acestia sa fie foarte bine verificati. Nici in cazul discursurilor nu se faceau exceptii.

Toti cei alesi sa reprezinte clasa muncitoare in fata conducatorilor trebuia sa faca dovada unei bune purtari, dar mai ales a "elanului muncitoresc" si erau trecuti pe un tabel. Alimentarele erau foarte bine aprovizionate cu mezeluri, branzeturi, dar si cu bautura.

Un pranz la cantina muncitoreasca costa 4,50 de lei, in conditiile in care salariul unui sofer pe un camion "Tatra" era de aproximativ 700 de lei.

SOFERUL. Vasile Ionescu a lucrat ca sofer pe toate marile santiere hidrotehnice din tara. A lucrat, dupa terminarea barajului, si ca mecanic pe salupa cu care mergeau navetistii pe proaspatul lac. "Era greu. Un kilogram de branza costa cam sase lei, iar unul de carne buna, cam opt, zece lei. Am fost mai mereu plecat pe la santiere. Cand am inceput, aici nu era mai nimic.

Doar o mocanita cu care se aduceau lemne de la Cumpana. Nu lucram pe kilometri. Mi se spunea mie, ca sofer, la ora cutare tre’ sa fii la Pitesti. Ni se calcula motorina pe cate rezervoare consumam. In rest, lucram ca robii, zece, 12 ore pe zi", spune nea Sile, cum ii spun consatenii din Corbeni.

Mai are cateva fotografii facute in timp ce conducea Tatra care i se repartizase, dar pastreaza cu sfintenie o carte editata de Hidroelectrica SA, succesoarea TCH, in care sunt trecuti toti cei care au lucrat de-a lungul timpului la amenajarile hidrotehnice din tara. Sotia lui nu a fost multumita niciodata de meseria pe care o avea barbatul ei: "Statea foarte mult timp plecat.

Dar aducea bani in casa. Cand s-a terminat cu santierele, tare mult m-am bucurat".

STAGIARUL. Petre Stricher trebuia sa fie repartizat la absolvirea facultatii de hidrotehnie la unul dintre santierele hidrotehnice din tara. Fiind bucurestean, a ales sa vina la TCH, la Vidraru, pentru ca era mai aproape de casa. A ramas impresionat de desele vizite facute de seful statului: "Gheorghiu-Dej a venit in vizita, in zona, in februarie ’61.

A venit pentru ca nu stia ce sa se atace, pentru ca erau in plan doua mari proiecte: asta de pe Arges si unul de la Cluj. Un proiect pentru o hidrocentrala pe raul Arges exista inca din perioada interbelica, cand inginerul Leonida facuse un studiu de fezabilitate pentru un baraj in arc.

In februarie au venit de la Bicaz primele grupuri de specialisti, apoi au inceput, o luna mai tarziu, sa vina si muncitorii". In scurt timp, numarul celor veniti sa-si castige painea ajunsese la 7.500, iar personalul TESA era destul de numeros, asa cum marturiseste inginerul pensionar. Aproximativ 20% de muncitori, in timp ce un inginer stagiar avea in subordine 60 de oameni.

Petre Stricher locuieste acum in baraca destinata atunci directorilor, dar nu poate uita soarta utilajelor: "La finalul lucrarilor, ce s-a mai putut folosi a fost dus pe alte santiere, ce nu a fost facut cadou popoarelor prietene. La sfarsitul anilor ’60, macaraua folosita pentru turnarea betonului a fost facuta cadou Cubei, pentru ca se trecuse la folosirea unei alte tehnologii".

FOTOGRAFUL. Din punct de vedere economic, nucleul santierului l-a constituit Intreprinderea Regionala de Electricitate Arges. Imediat ce planurile de atac ale muntilor s-au finalizat, directorul TCH a avut ideea ca Ion Turcu, care era diriginte de santier, sa fie desemnat pentru a face o istorie a acestei lucrari.

"Nu eram fotograf, dar, fiind amator, mi s-a zis de la conducere ca trebuie sa faca cineva si asta", spune el. De cele mai multe ori, fotografiile pe care acesta le facea erau folosite pentru a se deconta anumite lucrari care nu corespundeau cerintelor. Asa a ajuns Ion Turcu sa posede o intreaga arhiva de negative, fotografii si chiar un filmulet despre "bijuteria argeseana".

Si-a facut o cartoteca, pe care o mai pastreaza si acum. La fel, si aparatele cu care lucra. Ion Turcu avea, spre deosebire de ziaristii de la Scinteia, acces pretutindeni in incinta santierului. In schimb, atunci cand veneau oficiali, i se dadea o legitimatie de Scanteia. "Directorul mi-a spus ca pot sa imi aleg ce aparate vreau.

Atunci, am luat tot ce am vazut ca era mai bun prin revistele de specialitate, mai ales din Cehoslovacia. Foarte repede primeam ceea ce ceream. Asa cum nu se uitau la materialele si la tehnologia de constructie, tot asa nu se uitau si la pretul aparatelor pe care le ceream", isi aminteste Turcu.

Una dintre experientele cele mai placute ale lui Turcu a fost atunci cand Tudor Vornicu, in timpul unei documentari, i-a remarcat aparatul de filmat Ariflex de 16 mm: "Nu stiam cine e. A venit sa ma intrebe de unde am aparatul. I-am zis ca de la Televiziunea germana. Mi-a propus atunci sa ma scoleasca la tv. Era tentant, dar nu m-a lasat sotia".

Vidraru, santierul sufletelor inrobite

de Andreea Tudorica, Adrian Mogos

Debutul amenajarii hidroelectrice de pe raul Arges a insemnat un exod muncitoresc spre acest loc. La apogeul lucrarilor, aici munceau aproape 10.000 de oameni, cei mai multi venind direct din Moldova, unde tocmai se finalizase barajul de la Bicaz. Pentru foarte multi oameni, acea perioada a insemnat o mutare continua de la un santier la altul.

Localnicii care au lucrat la barajul Vidraru au ramas si acum cu nostalgia acelor zile, dar mai ales cu mandria de a fi lucrat pentru Trustul de Constructii Hidrotehnice – TCH.

Viata pe santiere nu a fost niciodata usoara, iar Vidraru nu a facut exceptie. Femeile gravide, pentru ca o parte dintre muncitori erau familisti, erau duse la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeasi soarta o aveau si bolnavii sau cei accidentati la locul de munca. Postasul venea de doua ori pe saptamana.

Burlacii dormeau in baraci cu grup sanitar la comun, in timp ce aceia care isi intemeiau o familie primeau o baraca cu bucatarie si cu baie. In timpul liber, regimul asigura muncitorilor o relaxare cat mai placuta. Demonstratii proletare, filme sovietice, cate un mic si o bere la o zi de sarbatoare muncitoreasca.

Zeci de politisti asigurau linistea in coloniile muncitoresti, insa stapana absoluta era Securitatea. Cinci securisti aveau un birou permanent in cadrul santierului. Nu exista nici o vizita importanta a vreunui lider comunist sau sedinta la care acesta sa participe alaturi de oamenii muncii, fara ca acestia sa fie foarte bine verificati. Nici in cazul discursurilor nu se faceau exceptii.

Toti cei alesi sa reprezinte clasa muncitoare in fata conducatorilor trebuia sa faca dovada unei bune purtari, dar mai ales a "elanului muncitoresc" si erau trecuti pe un tabel. Alimentarele erau foarte bine aprovizionate cu mezeluri, branzeturi, dar si cu bautura.

Un pranz la cantina muncitoreasca costa 4,50 de lei, in conditiile in care salariul unui sofer pe un camion "Tatra" era de aproximativ 700 de lei.

SOFERUL. Vasile Ionescu a lucrat ca sofer pe toate marile santiere hidrotehnice din tara. A lucrat, dupa terminarea barajului, si ca mecanic pe salupa cu care mergeau navetistii pe proaspatul lac. "Era greu. Un kilogram de branza costa cam sase lei, iar unul de carne buna, cam opt, zece lei. Am fost mai mereu plecat pe la santiere. Cand am inceput, aici nu era mai nimic.

Doar o mocanita cu care se aduceau lemne de la Cumpana. Nu lucram pe kilometri. Mi se spunea mie, ca sofer, la ora cutare tre’ sa fii la Pitesti. Ni se calcula motorina pe cate rezervoare consumam. In rest, lucram ca robii, zece, 12 ore pe zi", spune nea Sile, cum ii spun consatenii din Corbeni.

Mai are cateva fotografii facute in timp ce conducea Tatra care i se repartizase, dar pastreaza cu sfintenie o carte editata de Hidroelectrica SA, succesoarea TCH, in care sunt trecuti toti cei care au lucrat de-a lungul timpului la amenajarile hidrotehnice din tara. Sotia lui nu a fost multumita niciodata de meseria pe care o avea barbatul ei: "Statea foarte mult timp plecat.

Dar aducea bani in casa. Cand s-a terminat cu santierele, tare mult m-am bucurat".

STAGIARUL. Petre Stricher trebuia sa fie repartizat la absolvirea facultatii de hidrotehnie la unul dintre santierele hidrotehnice din tara. Fiind bucurestean, a ales sa vina la TCH, la Vidraru, pentru ca era mai aproape de casa. A ramas impresionat de desele vizite facute de seful statului: "Gheorghiu-Dej a venit in vizita, in zona, in februarie ’61.

A venit pentru ca nu stia ce sa se atace, pentru ca erau in plan doua mari proiecte: asta de pe Arges si unul de la Cluj. Un proiect pentru o hidrocentrala pe raul Arges exista inca din perioada interbelica, cand inginerul Leonida facuse un studiu de fezabilitate pentru un baraj in arc.

In februarie au venit de la Bicaz primele grupuri de specialisti, apoi au inceput, o luna mai tarziu, sa vina si muncitorii". In scurt timp, numarul celor veniti sa-si castige painea ajunsese la 7.500, iar personalul TESA era destul de numeros, asa cum marturiseste inginerul pensionar. Aproximativ 20% de muncitori, in timp ce un inginer stagiar avea in subordine 60 de oameni.

Petre Stricher locuieste acum in baraca destinata atunci directorilor, dar nu poate uita soarta utilajelor: "La finalul lucrarilor, ce s-a mai putut folosi a fost dus pe alte santiere, ce nu a fost facut cadou popoarelor prietene. La sfarsitul anilor ’60, macaraua folosita pentru turnarea betonului a fost facuta cadou Cubei, pentru ca se trecuse la folosirea unei alte tehnologii".

FOTOGRAFUL. Din punct de vedere economic, nucleul santierului l-a constituit Intreprinderea Regionala de Electricitate Arges. Imediat ce planurile de atac ale muntilor s-au finalizat, directorul TCH a avut ideea ca Ion Turcu, care era diriginte de santier, sa fie desemnat pentru a face o istorie a acestei lucrari.

"Nu eram fotograf, dar, fiind amator, mi s-a zis de la conducere ca trebuie sa faca cineva si asta", spune el. De cele mai multe ori, fotografiile pe care acesta le facea erau folosite pentru a se deconta anumite lucrari care nu corespundeau cerintelor. Asa a ajuns Ion Turcu sa posede o intreaga arhiva de negative, fotografii si chiar un filmulet despre "bijuteria argeseana".

Si-a facut o cartoteca, pe care o mai pastreaza si acum. La fel, si aparatele cu care lucra. Ion Turcu avea, spre deosebire de ziaristii de la Scinteia, acces pretutindeni in incinta santierului. In schimb, atunci cand veneau oficiali, i se dadea o legitimatie de Scanteia. "Directorul mi-a spus ca pot sa imi aleg ce aparate vreau.

Atunci, am luat tot ce am vazut ca era mai bun prin revistele de specialitate, mai ales din Cehoslovacia. Foarte repede primeam ceea ce ceream. Asa cum nu se uitau la materialele si la tehnologia de constructie, tot asa nu se uitau si la pretul aparatelor pe care le ceream", isi aminteste Turcu.

Una dintre experientele cele mai placute ale lui Turcu a fost atunci cand Tudor Vornicu, in timpul unei documentari, i-a remarcat aparatul de filmat Ariflex de 16 mm: "Nu stiam cine e. A venit sa ma intrebe de unde am aparatul. I-am zis ca de la Televiziunea germana. Mi-a propus atunci sa ma scoleasca la tv. Era tentant, dar nu m-a lasat sotia".

O constructie perfecta

Pentru construirea barajului si a hidrocentralei, mai-marii vremii nu au tinut cont de nimic in ceea ce privea materialele de constructii, tehnologie etc. Liderii comunisti voiau sa dea un exeplu lumii intregi ca Romania a inceput sa devina o tara industrializata, moderna. La Vidraru a venit sa lucreze mare parte dintre muncitorii care s-au luptat cu hidrocentrala de la Bicaz.

Aceea a fost construita in stil sovietic, fiind un baraj de greutate. Vidraru a fost gandit ca o bijuterie si tocmai din acest motiv nu s-a facut rabat la materiale. Mai mult, centrala a fost echipata cu cea mai buna tehnologie la nivelul anului ’66. Pana acum nu s-au facut retehnologizari sau modificari majore, pentru ca acest complex functioneaza perfect cu tehnologia de atunci.

Singura noutate este sistemul de alarmare care a fost montat acum cinci ani. Inainte de 1989, paza era asigurata de catre armata, fiind considerat un obiectiv strategic. Acest fapt continua si acum, cu diferenta ca Jandarmeria are rolul de cerber. "Barajul de la Vidraru este foarte sigur, chiar daca au mai existat probleme.

Constructia propriu-zisa nu poate fi distrusa decat cu bomba atomica sau de 1.000 de avioane care sa arunce simultan 1.000 de bombe peste el", spune colonelul Stefan Geanta de la Apararea Civila. Constructia rezista la un cutremur de gradul opt pe scara Richter si are incorporati avertizori seismici de ultima generatie.