Respingerea de catre Franta si Olanda a Constitutiei europene marcheaza debutul unei perioade agitate in UE, atentia fixandu-se acum asupra bugetului. Marea Britanie si Franta nu se inteleg.
Londra rezista cu inversunare incercarilor de anulare a rabatului de care beneficiaza, in timp ce Parisul e la fel de neinduplecat privind pastrarea aproape neschimbata a Politicii Agricole Comune, cu generoasele sale subventii pentru fermierii francezi. Disputa privind bugetul e un simptom al conceptiilor economice foarte diferite ale celor doua tari si al atitudinii lor fata de extindere.
Franta si alte state membre considera din ce in ce mai anacronic rabatul britanic.
Negociata in anii '80 de Margaret Thatcher, care se plangea ca Marea Britanie platea mai mult decat tarile mai bogate si cerea inapoi "banii mei", rambursarea acestor sume (rabatul) pare dificil de justificat acum, cand economia britanica e mult mai puternica si noile state membre, mult mai sarace, nu beneficiaza de un asemenea tratament preferential.
In plus, Marea Britanie este reticenta in a plati mai mult pentru extindere. In schimb, viziunea anglo-saxona este ca extinderea Uniunii trebuie sa o conduca spre o concentrare mai mare pe obiectivul ei initial, de promovare a comertului liber, de aplicare a Agendei 2000, gandita sa faca UE mai competitiva, bazata pe principiile pietei libere si o reducere a protectiei sociale generoase.
Marea Britanie accepta in principiu renuntarea la rabat, dar numai daca aceasta duce la o reforma radicala care sa micsoreze contributiile tuturor.
Doua Europe foarte diferite in sanul UE
Din perspectiva britanica, este prioritara reformarea Politicii Agricole Comune (PAC), care inghite jumatate din bugetul UE si care s-a dezvoltat imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial pentru a combate penuria alimentara.
Politica a continuat mult timp dupa ce obiectivul initial a devenit irelevant (lipsa de alimente nemaifiind o amenintare), in special in beneficiul Frantei, care are un numar insemnat de ferme mici. PAC a fost pretul platit pentru ca Franta sa apartina zonei liberului schimb. In secolul XIX, tara a fost protectionista, impunand taxe mari pe produsele din import.
Oferind subventii fermierilor francezi, PAC a anulat efectele negative ale concurentei fermelor mai mari si mai eficiente din tarile vecine. Azi, orice tentativa de modificare, fie ea si doar una de carpire, a Politicii Agricole Comune e sanctionata imediat de protestele fermierilor francezi, renumiti ca pot paraliza tara blocand strazi si cai ferate.
Doar un guvern francez foarte puternic ar indrazni vreodata sa confrunte aceasta problema extrem de sensibila.
Prin urmare, e de inteles ca un presedinte slab precum Chirac nu va ceda presiunii britanice, cu atat mai mult cu cat opozitia franceza fata de modelul anglo-saxon devine din ce in ce mai vocala, protestatarii denuntand Agenda Lisabona, iar respingerea Constitutiei fiind considerata ca un vot impotriva modelului liberal al pietei libere.
Apar doua Europe foarte diferite, iar coerenta Uniunii Europene este pusa mai mult la indoiala. Chiar daca respingerea Constitutiei in Franta si Olanda nu are efecte legale asupra aderarii Romaniei, strategii politici de la Bucuresti trebuie sa priveasca acum dincolo de simpla tema a aderarii.
Trebuie sa inceapa sa reflecteze asupra directiei probabile in care se indreapta Uniunea, astfel incat Romania sa se poata adapta noilor realitati. Un scenariu posibil e acela ca Uniunea Europeana, care a fost prioritatea numarul unu a politicii externe romanesti, poate deveni irelevanta deoarece actualii membri revin din ce in ce mai mult la comportamentul de stat natiune.
Nu poate fi exclusa nici ipoteza ca Euro sa dispara sau cel putin sa se retraga intr-o arie mai restransa, concentrata in jurul Frantei, Germaniei si tarilor Benelux. Strategii de politica externa a Romaniei trebuie sa fie constienti de aceste posibilitati si sa se gandeasca la modul in care tara s-ar putea incadra in ceea ce, intr-o zi, ar putea fi descris drept Europa post-UE.
