Chiar daca Europa este in criza, nici o abordare rationala nu pleaca de la premisa destramarii Uniunii. Asa ca, sub presiunea integrarii, partidele romanesti isi cauta o noua identitate. Dar momentul asezarii doctrinare aduce tensiuni suplimentare intr-un mediu politic dominat de impulsivitate si dependent de lideri.
Acuzind absenta liderilor fondatori, Traian Basescu si Theodor Stolojan, Alianta D.A. se afla in cea mai delicata situatie de la aparitia sa, in septembrie 2003, incoace. Construita in jurul liderilor, Alianta nu pare a reusi sa se acomodeze la noua stare. Criza de comunicare, evidenta cita vreme mesajele sint transmise prin mass-media, dezvaluie o lipsa de incredere structurala intre parteneri.
Construita in jurul celor doi lideri, Alianta acuza inexistenta unor mecanisme de comunicare depersonalizate. Neinstitutionalizata, date fiind tendintele centrifuge care i-au insotit nasterea, Alianta nu poate sa depaseasca impasul actual.
O istorie a competitiei dure dintre PNL si PD, mai ales pentru resursele de la nivel local, este dificil de neglijat atunci cind suspiciunea reciproca domneste. Pe deasupra, un factor agravant il constituie tendinta naturala spre repozitionare a celor doua partide. PD incearca sa fructifice momentul favorabil, neglijind insa dimensiunea colegiala a Aliantei.
In acelasi timp, PNL nu reuseste sa ofere o imagine clara a proiectului sau politic in interiorul, dar si in afara Aliantei.
Paradoxal, desi distanta doctrinara dintre cele doua partide a scazut, colaborarea la guvernare sau in Alianta s-a deteriorat. Teoretic, urmarind afilierile partidelor componente, ar exista motive pentru un parteneriat eficient. Practic, unii lideri PNL par sa sugereze ca noua afiliere doctrinara spre care aspira PD are un obiectiv prozaic, bascularea liberalilor de la cirma guvernului.
Ca o dovada in plus a traditionalei desincronizari romanesti in raport cu temele europene, acum, cind cu Tony Blair, aflat la cirma Europei, relanseaza social-liberalismul celei de „a treia cai", nici liberalii, nici democratii nu se armonizeaza cu noua viziune, parasind, cu destul de mare lejeritate, principiile programului lor initial.
Cum nici PSD nu pare pregatit pentru o astfel de reorientare, niciunul dintre partidele romanesti nu este, din punct de vedere doctrinar, contemporan cu Europa. Efortul lor de adaptare ramine inca improvizat.
Dincolo de doctrina ramin, inexorabili, liderii. Inca orchestra nu se poate dispensa de dirijor, ba, mai mult, acesta ramine centrul ideatic si organizatoric. Daca partidele importante au depasit etapa fondatoare (PNL are deja al cincilea presedinte, PSD, al patrulea – daca il numaram si pe Oliviu Gherman, PD, al treilea), dominatia discreta a sefilor paralizeaza viata de partid.
Si din aceasta cauza distanta dintre valorile asumate de partide si perspectiva electoratului este din ce in ce mai mare. Abandonindu-si practic alegatorii, partidele se bazeaza doar pe lideri. Educatia politica a alegatorilor, comunicarea cu grupurile sociale de referinta nu sint practici specifice partidelor romanesti.
Mult mai comoda pe termen scurt, dar periculoasa pe termen lung, permanenta recuperare a liderului exprima lipsa de consistenta doctrinara. Aflate in fata sfidarii doctrinare, partidele se dovedesc neputincioase. Criza Aliantei ilustreaza degringolada doctrinara. Dar, fara o recalibrare doctrinara, viata politica romaneasca nu va putea avea niciun rol pe scena politica europeana.
Altfel, integrarea va fi doar formala, iar profiturile politice nu vor aparea curind. Simpla afiliere la grupurile parlamentare europene nu rezolva, decit partial, problema reprezentarii, nu si pe cea a participarii la decizie. Trecind de la supralicitarea liderilor spre consolidarea doctrinei, partidele s-ar maturiza.
De data aceasta momentul nu mai permite traditionalul mimetism: etichetele trebuie sa corespunda continutului.
