Intr-un spatiu teatral circular, plasat la limita dintre inchisoare si circ (scenografia Iuliana Valsan), se naste la Theatrum Mundi, sub semnatura lui Mihai Maniutiu, un eseu scenic despre lumea de maine vazuta cu ochii de azi intorsi spre ieri.

Paradoxala demonstratie pleaca de la piesa lui Eugen Ionescu, Viitorul e in oua, pentru a ajunge sa vorbeasca despre lucruri care ne dor de cate ori privim astazi in jur.

Generatia parintilor, reprezentata de familia Jacques si familia Roberta, isi asista odraslele in speranta ca acestea vor „produce”, in numele perpetuarii speciei.

Cele doua fiinte tinere (Ioana Flora si George Ivascu), atinse de o nestiuta maladie, zac inerte una langa alta, fiecare pierduta in apasatoarea-i singuratate.

Eforturile celor din jur – parinti, rude, prieteni, cu totii purtand zeghe, chiar daca aurite – insirate pe gama unica a obsesiei pentru implinirea rutinei domestice obligatorii alcatuiesc o simfonie grotesca, aiuritoare, impinsa pana la limita suportabilului (coregrafia Mihai Mihalcea).

Pe deasupra gesturilor lor delirante se intinde tacuta, dar puternica, umbra unui trecut mai consistent decat s-ar fi putut crede, un trecut ce sapa inca in toti cei prezenti: Jacques tatal (Marius Bodochi) aduce in scena o cutie pe care scrie limpede „Denuntati aici”, iar toti cei ce urca apoi pe scena rotunda, trecand prin

fata spectatorilor asezati in jurul ei (in numar de numai 46) vor depune delatiuni in rezumat sau detaliate, fiecare dupa cum ii e felul.

Teroarea e cat se poate de prezenta si ea, atent mentinuta de acelasi Jacques tatal, sub a carui amenintare cu arma cuvintele isi pierd sensul, absurdul se instaleaza, iar comunicarea devine imposibila.

In mijlocul acestei menajerii, marcata de disperarea esecului proiectarii intr-un viitor oricum incert, troneaza bunicul mort, un pitic asezat intr-un sicriu de sticla, la fel ca Alba-ca-Zapada din poveste.

Se ridica de acolo ca sa adauge, la un moment dat, un solo de trompeta jazz-ului de atmosfera, cu accente erotizante, cantat de una dintre tinerele prietene ale familiei Roberta.

De altfel, muzica este una dintre dimensiunile importante ale spectacolului, construit de regizor din momente vizual puternice, insirate ca margelele pe firul unei coloane sonore compuse de Gabriel Basarabescu. Acesta a identificat si reorchestrat influente diverse, redand, pe scurt, Babilonul muzical ce acompaniaza viata omului modern de azi.

Actorii canta cu totii pe ritmuri din cele mai diverse: de la balada cu inflexiuni rock la manea si, cum spuneam, o „bucatica” de jazz.

Revenind la trecut, creatorul spectacolului ne spune „ de la obraz” cat de viu este acesta in noi toti, cum stie sa se insinueze subtil, aparand, cand credeai ca in sfarsit ai scapat de el, exact acolo unde te-ai astepta mai putin. Ca de exemplu, pe post de solutie finala pentru procreerea de care Jacques nu e capabil.

Asa se face ca Roberta, careia i s-a atasat un mecanism complex -, trimitere la sofisticatele metode de inseminare artificiala la care apeleaza azi femeile din toata lumea -, produce mult asteptatele oua cu ajutorul „elementului” de la bunic, in aclamatiile multimii din jurul ei.

Ce daca ouale sunt rosii, ca manifestele impartite la un moment dat de actori spectatorilor, ca sa-i convinga ca scopul nostru, al tuturor, ar trebui sa fie perpetuarea speciei, iar cei doi tineri raman animati numai de instinctele primare, bolborosind intruna „mi-e frig”, „mi-e foame”? Dupa ce, intr-o imagine apocaliptica,

ouale sunt scoase din scena, de catre cosmonauti intorsi parca din explorarea unor lumi ce nu li s-au parut nici ele mai bune, bunicul se intoarce. Cu gesturi precise aprinde, pe rand, luminile de scena, apoi ordona brusc stingerea lor, punand punct unui spectacol pe care, se intelege, l-a dirijat din umbra ca un adevarat regizor.

Inutil de remarcat ca mesajul transmis de creatorii spectacolului e unul infinit pesimist.

Ca spectator, pleci din sala fie complet indiferent daca ti-e straina lumea in care traiesti si realitatile ei, fie devastat de intelegerea faptului ca viitorul nu va scapa curand de urmele, inscrise cu fier rosu, ale unui trecut bolnav.