Despre "anticipate" si desavarsirea, mai bine mai tarziu decat niciodata, a revolutiei romane
Exista oare si fetisuri bune? De la decolonizarea Indiei pe model Gandi incoace se manifesta in vest unul al nonviolentei. Adularea lui pretinde ca orice opozitie ar fi buna, cata vreme nu pune mana pe arme. Cazul celei romanesti dovedeste faptul ca lucrurile nu stau asa.
Exista cu alte cuvinte opozitii rele, in ciuda mijloacelor pasnice prin intermediul carora incearca sa demoleze statul de drept, admitand pro forma regula jocului democratic doar spre a o desfiinta, spre a accede ori a reveni la putere sau pentru a-si-o mentine, cand e paralela.
Unii analisti politici au reactionat in mod aiuritor la optiunea premierului Calin Popescu Tariceanu de a incerca sa relanseze reforma in justitie (iresponsabil blocata de Curtea Constitutionala a Romaniei) prin declansarea procedurilor necesare organizarii de alegeri anticipate.
Facand recurs la vointa poporului – singura in drept sa dicteze evolutia situatiei intr-o democratie Tariceanu a incercat mai mult decit sa salveze integrarea Romaniei in timp util in UE.
Premierul a inteles, in mod salutar, ca pe moment, Curtea Constitutionala, copios dominata de fostul partid stat pesedist, l-a legat de maini si de picioare si ca executivul va trebui sa se adreseze natiunii spre a obtine o decizie clara de demarare a reformei.
Spun demarare, pentru ca in Romania reforma – cea reala - nu s-a facut, fiind blocata sistematic de postcomunismul instalat la carma dupa 1989.
Desi se admite in genere ca reforma in justitie ceruta si aprobata de catre UE in forma propusa de guvern este pivotala, unii directori de constiinta au ridicat la ideea anticipatelor obiectii in aparenta cat se poate de serioase. In fapt criticile lor sunt partizane.
S-a sustinut bunaoara ca alternativa anticipatelor ar decurge doar din dorinta intaririi puterii actualei coalitii.
S-a repetat pana la ingretosare, ca devansarea scrutinului s-ar produce doar in beneficiul guvernantilor, pe spinarea interesului national, intrucat ar periclita aderarea la UE, care, conform analistului Bogdan Chireac ar constitui prioritatea numarul unu a Romaniei. Nimic mai fals.
Nu trebuie omis ca tocmai sentinta Curtii Constitutionale risca sa fi compromis definitiv integrarea in 2007, iar nu decizia premierului de a reactiona la ea prin demisie.
In fapt, nu exista nici o contradictie intre obiectivul prioritar al natiunii romane, care nu e aderarea, ci reformarea efectiva a tarii, si telul subiacent al integrarii in UE.
Ce semnificatie are insa rasturnarea abuziva a acestui raport ? E o manevra de natura sa justifice idiosincrazia la anticipate a fostei puteri, care, de pe bancile opozitiei, continua sa controleze situatia prin oamenii ei de la Curtea Constitutionala si din CSM.
Cui prodest? Ea foloseste inainte de toate fortelor reactionar-conservatoare ale stangii nationaliste coagulate in jurul postcomunismului pesedist.
E vorba de vechii demnitari si de clientela lor care incearca, fie ce-o fi, sa-si mentina prin intermediul unei justitii corupte privilegiile de care au beneficiat fara hiat inainte si mai ales dupa 1989, cand evolutia situatiei a inceput sa le puna tot mai acut in pericol controlul asupra painii si cutitului.
S-a mai afirmat ca s-ar apela inutil la vointa poporului, intrucit nici un vot, fie si anticipat, fie si cu un rezultat covarsitor in favoarea actualei coalitii n-ar putea anula o decizie a Curtii Constitutionale.
Si acest argument e gresit, devreme ce porneste de la falsa premiza ca legitimitatea actualelor institutii romanesti ar fi chipurile data, chiar daca ele sunt democratice doar nominal, nu si prin modul in care opereaza persoanele care le alcatuiesc.
Aceasta pozitie se intemeiaza pe prezumtia ca n-ar exista alternativa. Altfel spus, judecatorii n-ar putea fi inlocuiti, iar Curtea intangibila.
Obligatorie ar fi, in consecinta, admiterea unor institutii corupte, intrucat „virginizarea tarii”, dupa cum s-a exprimat Emil Hurezeanu, ar fi imposibila devreme ce, spre deosebire de fosta RDG, Romania n-ar dispune de o tara de rezerva precum Germania apuseana, din care sa-i inlocuiasca pe nomenclaturisti si
securisti. Eroare! Emil Hurezeanu insusi provine din aceasta tara de rezerva, care e exilul, un depozit la fel de bogat in alternative ca si tinerii ramasi in patrie, dar feriti de deformarea comunista.
Or, absolutizarea institutionalismului, in detrimentul democratiei autentice si in favoarea simulacrului unui stat de drept e si ea un soi de fetisism.
Fondul problemei romanesti nu este integrarea in structurile UE, ci eliminarea sugrumarii reformei reale (nu a celei mimate de pana acum) de catre PSD si oamenii sai din justitie, care incearca sa juguleze revolutia necesara tarii.
Este vorba de o revolutie pasnica, posibila intrucat e dorita in mod evident de natiune, date fiind sondajele de opinie si rezultatele alegerilor din toamna trecuta, inclusiv cele ale votului legislativ partial trucat in favoarea fostului partid-stat.
Este o revolutie nu doar menita s-o desavarseasca pe cea anticomunista, confiscata de Ion Iliescu si ai sai in 1990, ci si sa elimine obiectiile de principiu ridicate impotriva aderarii Romaniei de segmentul conservator al clasei politice europene.
Tocmai aceste obiectii, sugerate de incapacitatea Romaniei de a elimina coruptia si de a-si reforma justitia si afacerile interne ar putea conduce de pilda la Berlin, la blocarea integrarii tarii printr-un simplu refuz al ratificarii ei de catre o viitoarea majoritate probabila a Uniunii Crestin Democrate in Bundestagul german.
Din capul locului ar fi trebuit sa le fie clar presedintelui si premierului, ca aceasta revolutie nu se va putea realiza fara alegeri devansate, apte sa produca majoritati politice clare si sa scoata din izolare fortele si institutiile care doresc schimbarea autentica.
E regretabil, desigur, ca presedintele si premierul au pierdut 6 luni inainte de a asculta de sfaturile observatorilor obiectivi si de a trage concluziile necesare.
E pacat ca ambii s-au lasat descurajati de complicatiile procedurale, constitutionale ale dizolvarii parlamentului si de rezistenta la ideea anticipatelor manifestata de unii dintre deputatii coalitiei dedulciti la ciolan, care au parvenit sau au revenit in forul legislativ dupa scrutinul din noiembrie trecut.
Dar mai bine mai tarziu decat niciodata.
Din perspectiva imperativului categoric al organizarii unei revolutii pasnice, fara de care Romania nu poate iesi durabil la lumina, anticipatele sunt urgente, pentru ca un parlament alcatuit din suficiente forte responsabile de centru-dreapta sa impuna masurile necesare deblocarii reformelor, lustratia, amendarea
constitutiei si evident, eliminarea de la parghiile justitiei a franarilor revolutiei.
Din acest unghi, guvernul roman n-a capitulat, cum s-a afirmat la Realitatea TV, ci dimpotriva, a reactionat cu hotararea, curajul, fermitatea si clarviziunea reclamate de criza politica declansata de sminteala deciziei de nemotivat a Curtii Constitutionale de a-i face pe plac formatiunii lui Geoana, blocand reforma si ca atare
constructia unui autentic stat de drept.
Nu face oare acest demers verosimila o analogie intre bombele reale detonate la Londra, si cea politica explodata in aceiasi zi de 7 iulie la Bucuresti? Desi la nivel national si nu global, ca islamismul, si intr-o maniera nonviolenta, puterea paralela pesedista lupta parca si ea, cot la cot cu musulmanii radicali
si cu extremele stangi si drepte de oriunde impotriva valorilor lumii libere si democratice.
