Sandu Tudor a fost atras din tinerete de artele plastice. Nu o stie multa lume. Cu atat mai mult cu cat un frate de-al sau a devenit pictor si confuzia i-a pandit pe cei interesati.

In Amintiri despre Sandu Tudor (Teodorescu), Parintele Sofian Boghiu aducea cateva informatii utile, ingaduindu-si o mica scapare din vedere; anume, numele monahal al lui Sandu Tudor a fost fie Agaton, fie Daniel:

“Alexandru Teodorescu, cel ce avea sa devina monahul Sandu Tudor s-a nascut in Bucuresti, la 24 decembrie 1896, ca fiu de intelectual, tatal sau fiind un magistrat sarac, neavand alta sursa de venituri decat leafa. Familia Teodorescu a fost o familie numeroasa.

Alexandru Teodorescu a facut liceul la Ploiesti, fiind printre fruntasii generatiei sale. Un indrumator al sau din tinerete a fost profesorul sau de istorie si filosofie, Ion Niculescu Dacian, care, din timpul scolaritatii, i-a pus Evanghelia in mana, carte ce avea sa-i ramana suport nezdruncinat tot restul vietii sale.

Primul razboi mondial (1916) l-a luat din clasa ultima a liceului. Avea doar 18 ani. In timpul razboiului, Alexandru Teodorescu a devenit sublocotenent, pe front. In anul 1921 a fost demobilizat.

Alexandru Teodorescu a sosit in Bucuresti incercand sa faca pictura si urmand cursurile Academiei de Arte Frumoase. Lipsa mijloacelor materiale il face insa sa se intoarca in casa parinteasca din Constanta. Aici intra in slujba serviciului maritim roman, ca ofiter asistent (1922 - 1924) si, dupa un timp, devine profesor suplinitor la liceul din Pogoanele - Buzau.

Se intoarce apoi in Bucuresti si devine director pentru ajutorarea studenteasca in cadrul Asociatiei Studentilor Crestini” (citat dupa un site ortodox de pe internet).

Extrasul este mai mare decat era necesar pentru sustinerea afirmatiei ca Sandu Tudor si-ar fi dorit sa se dedice picturii.

Insa am profitat de prilej pentru a da cateva indicatii asupra inceputurilor sale in viata, necesare nu numai cunoasterii lui mai exacte, cat si, mai ales, demonstrarii faptului ca optiunea ideologica vadita mai departe era motivata de saracie si incapacitatea de a-si urma prima chemare.

Pana si cand l-am cunoscut eu, in 1951-2 (?), Parintele Daniel, ieroschimonah si staret al Schitului Rarau, o mare personalitate a Ortodoxiei Romane, nu era mai putin preocupat de frumosul plastic.

Dovada sta intr-aceea ca l-a purtat pe baietanul ce eram, de saisprezece ani cu aproximatie, din prima zi a cunostintei noastre, prin sala Sfantului Sinod, din curtea Antimului, spre a-mi arata frescele Olgai Greceanu, cu lauda (ce in articolul analizat de noi aici ii este refuzata distinsei artiste).

Anterior, ma condusese in chiliile Parintilor Sofian si Felix, laudandu-mi-i ca pictori bisericesti plini de har. Iar pe cel din urma mi l-a dat si pilda de licentiat multiplu (Teologie, Belle-Arte, Conservatorul de Muzica) – pesemne ca sa nu ma las eu atras de lene, atunci cand urma sa ma calugaresc, si sa renunt la studiile universitare, gasindu-mi scuza in ‘inaltimea’ noilor mele preocupari...

De ce m-ar fi indemnat sa imi inclin inima catre arta frescelor, daca a lui insusi nu ar fi ramas agatata de cerescul ei zbor planat? Doar nu pentru ca as fi fost vreun pustan genial, in stare a cantari Frumosul pe toate fetele!

Nu, ci deoarece el, Marele Daniel, vibra de bucurie ori de cate ori avea ocazia sa mai converseze despre minunile lasate in urma de penel pe tencuiala, ce-i reaminteau

toate cate le iubise in propria-i tinerete si nu apucase a le practica.

Aceasta veche preocupare il indeamna sa inchine grupului “Arta Noua” o dare de seama, cu prilejul unei expozitii din sala Ileana (Cartea Romaneasca).

Ea nu ni se pare a avea suficienta greutate pentru a ne retine atentia, de n-ar fi sansa pe care ne-o ofera sa descifram autenticul chip politic al viitorului monah ucis la Aiud, oricat s-a pazit el, in ancheta si ulterior la proces, de acuzatia ca ar fi fost legionar.

Pana una-alta, sa-i urmarim sinuozitatile gandirii. Criticul se teme de “o limitare numai la cadrul estetic”, din partea sa, ceea ce ar echivala cu “o erezie”. Asta, deoarece “estetismul individualist, secatuit, artificial, e in plin faliment, iar noi nu voim sa cooperam astfel la un sistem neuman” (cam mult spus pentru un estetism falimentar, nu?).

Poate ca explicatia acelui “neuman” stanjenitor, pentru ca nu sustinut logic, sta in urmatoarea fraza: “Simplul estetism anarhic, chiar cand ajunge sa se depaseasca, nu duce decat la nonconformism si la sterilitate.” Apoi, se reia ideea, sub forma intuitiva, aproape cu un vers: “Un ev scoboara spre seara lui din urma”.

Folosind un cu totul altfel de vocabular decat acela al Sfintilor Parinti, Sandu Tudor urmareste de fapt stari de spirit ponegrite si de ei: in lumina sumbra a secolului, asa cum ni l-a descris, “fiece parlit care umbla intr-o piele omeneasca are capul plin de gandul ca el, daca nu este, pare sa fie sau trebuie sa fie fericit.

Aceasta fericire, aceasta multumire de sine, acest subiectivism bolnavicios, aceasta mizantropie a melodramei tale personale, aceasta infinita induiosare de sine, nu e decat una din fetele aceluiasi principiu al increderii in sine”.

Cei care au trecut prin scolirea subliteraturii comuniste recunosc in sintagme ca “subiectivism bolnavicios” lectura brosurilor de popularizare destinate membrilor de partid, pe care imbatabilul curios de carte Sandu Tudor o va fi facut el insusi.

Din acestea pare sa-si extraga jargonul antiintimist si nu din scriitorii filocalici, desi cei in urma numiti, la randu-le, atacau aceeasi egocentrare.

Miscarea exemplificata in acea sala de expozitie are o istorie “legata de inflorirea, maturizarea si culminarea individualismului la noi. Tradus pe planul plastic (...) este ceea ce se numeste estetism, purism sau – mai bine – purismul estetic”.

Te intrebi ce propune criticul in locul originalitatii incriminate, cum crede ca ar fi satisfacut un creator daca nu s-ar expune pe sine insusi pe panza, cu intregile-i drame ale cunoasterii, cu neintelegerile lui de sine si privind Creatia nelimitata, cu cautarile sale incununate de succes sau pandite de deriziune. Ce propune? Pana la sfarsitul extrem de lungii si otioasei cronici n-o aflam.

Dar, ajunsi la capat, surpriza noastra este mare. Cu atat mai mult cu cat este prevenita de cuvintele ex cathedra: “Si acum concluzia”.

Iata, asadar, concluzia lui Sandu Tudor:

“Ca oameni lipsiti de prejudecatile curente, artistii nostri ar putea intelege si sa mediteze asupra faptului social intarit de fiecare fenomen nou ce se iveste.

Capitalismul sufera, daca nu de agonia mortii, cel putin un proces de senilizare galopanta.

In acest caz, intrebam pe artistii nostri, ramasi – cu tot avangardismul lor – la vechiul mestesug al ornamentarii interioarelor burgheze:

Daca burghezia nu mai are, sau nu mai vrea sa plateasca tablouri pentru sufrageriile somptuoase, cui veti mai vinde tablourile, fruct al ‘yogismului’ artistic complectamente inaccesibil marei masse?”

Ma intreb cu adanca tristete cum de am ramas atat de inapoiat fata de anii 1932 incat sa nu pricep nici sub amenintarea taierii capului intelesul atribuit de Sandu Tudor termenilor “‘yogismul’ artistic”, cu aplicatie la contextul unor pictori precum Margareta Sterian, Lucia Dem.-Balacescu, M. A. Maxy, Olga Greceanu, Marcel Iancu, H. Daniel si ceilalti.

Deoarece ma doare sufletul sa inchei aici prezentarea de fata, fiindca figura acestui gazetar de stanga, cu firesti incalceli ale cugetului (firesti pentru ca stanga nu produce scantei orbitoare, nici nu se insamanteaza in bronzul nepieririi), desi pregatea aparitia unui stalp de lumina (mai tarziu), lasa un gust foarte amar.

Drept care, voi pune la dispozitia cititorului un portret desenat tot de el, dupa chipul lui Nae Ionescu, pentru a-l cunoaste cititorul si cand si-a regasit cumpana launtrica. Randurile ce urmeaza au fost publicate in Credinta (ziarul sau), anul III, nr. 359, la 10 februarie 1935, la o distanta de doi ani:

“Un trezitor de constiinte: profesorul Nae Ionescu

Acum, ajuns in ceasul in care trebuie sa leg, intr-un singur mare snop, atatea si atatea spice de gand risipite, pe care le-am avut despre acest om; sa duc la moara cugetului graul greu al gandurilor adunate; si sa fac, din el, o roata de azima buna si calda. Din painea aceasta a omeniei lui hranitoare impart azi altora cateva farame.

Si daca omului nu ii este dat sa cunoasca desavarsit pe un alt eu, semenul sau, pentru ca fiecare isi faureste in sine o libertate si o taina launtrica vrednica de respectat, in schimb, stiu ca poate sa-1 cuprinda bine, sa-l oglindeasca in inima, ca pe un „chip", un semn folositor sau vatamator, ca pe o hieroglifa.

Si omul meu, acest Nae Ionescu, e o ciudata slova, sau, cum se spune in grai vechi, un cinstit obraz.

Vreti sa va bucurati, cu ochii mintii, de marea lui fata? Putina inchipuire naiva, culoare poetica, e trebuincioasa.

Sub stanca prapastioasa a fruntii inalte, doua paduri de maracinisuri stufoase, ca doua mefistofelice sprancene, sub care se aciuieste cate o luminita de lup: ochii inteligentei lui. Restul: ironia unui nas mare, care poarta, inaintea tuturor, nu stiu ce lumina de humor al departarilor si al cerului unei Pallas Atena necunoscuta inca.

Iar peste toata fata o umbra de cugetare mereu prezenta, in care banuiesti ceva din amurgul adevarurilor viitoare: clipele. Aud si acum accentul putin cam pretios al acelei voci profunde care ti se adreseaza cu bunavointa si bunacuviinta darnica.

Intalnirea cu omul acesta te izbeste, te opreste locului. Cu toate ca Nae Ionescu nu a fost niciodata contemporan, e in el ceva care il fura mereu „dincolo" – e totdeauna actual. Nu e contemporan, totusi nu e nici omul trecutului, nici omul viitorului. Ramane omul clipei esentiale, unica noastra punte spre vesnicie. Din pricina aceasta, Nae Ionescu e unul din cei mai mari gazetari de azi.

Stie, ca nimeni altul, sa strecoare, in banalitatea faptului politic divers, picaturi de roua limpezi dintr-o logica a cerului ideilor. In tot ce a scris zilnic, de o claritate construita, totusi fireasca, stapanit de lumina de gheata a gandului in care se poate oglindi, cu toate acestea, caldura poeziei integrale.

De aceea efemeridele lui sunt antologice si pastreaza in ele ceva care nu poate pieri.

Dar contradictia aceasta a clipei care ramane in vesnicie si care e semnul adevaratului ziarist, 1-a facut sa nu scrie niciodata carti. El, care a scris atat de mult si cu atatea posibilitati minunate. Cartea moderna e ceva numai al trecutului sau numai al viitorului, adica neant, ceva artificial, anume facut ca sa para ca este, nefiind inca.

Stiu sigur, insa, ca dupa el ar ramane destule marturii scrise care se vor putea aduna intre scoarte de bucoavna.

Profesorul Nae Ionescu a adus printre noi, reinviata, stravechea mentalitate a rasariteanului, care trebuie sa fie orice roman; e nefiresc sa fie carturar, fabricant de carti, dar e totdeauna un bun dascal, un trezitor de constiinte. Poarta ceva profetic in el.

Chipul lui de a vedea este, de fapt, viziunea unui „ev mediu ceresc”, vedenia voievozilor si calugarilor nostri, care chiar cand se numeau Neagoe Basarab sau Cuviosul Gheorghe de la Cernica ramaneau numai slujitorii cuviinciosi ai prezentului, cu slova lor. Din pricina aceasta trecutul nostru romanesc nu e cultural si nici ziaristul si profesorul Nae Ionescu „un cultural”.

Sunt numai smeritii lucratori ai „unei treceri mai departe”, vesnic prezente aici.

Omul de care mi-e dat sa vorbesc sta azi la chindia vietii lui, la toata barbatia, si pretul prezent printre noi, si noi nu il cunoastem sau, mai bine, nu il recunoastem. Asa se intampla cu toti oamenii „clipei vesnice”.

Nu-i vedem si nu-i intelegem din pricina slabiciunii noastre decat dupa ce se duc. Nae Ionescu, totusi, e un trezitor de constiinte.

De cat folos ar fi pentru tara aceasta daca am incerca sa ne aflam „oamenii”. Purtam in fruntea si in slova noastra paiate.

E totusi si un bine ca nu se poate spune totul, si ne mai raman nadejdi ascunse.

Sandu Tudor”

prof. univ. Mihai Radulescu