Istoria publica, caci este o istorie, a lui Ionut Popescu dateaza din anii 90, de pe cand era redactorul-sef al revistei „Capital”.

Micut, incisiv, cu ochelarii de tocilar pe nas, Popescu s-a facut repede remarcat si curtat de televiziuni din trei motive: vorbea (bine) pe orice tema economica, era disponibil si amabil, avea curaj. Pare simplu sa ai curaj, ca analist, comentator etc., dar nu-i chiar asa.

Viata noastra postdecembrista ne-a aratat suficiente cazuri in care formatorii de opinie si-au uitat menirea si s-au aruncat grabnic si interesat in voluptuoasa magie a banilor sau a puterii, ori a amandurora. Punand in cui si onorantul curaj.

Revenind. Aprecierea mea pentru curajul lui Ionut Popescu a avut de suferit in 2000, cand, din motive personale, a parasit postul de purtator de cuvant al premierului Isarescu. Da, veti spune, care-i problema, ca l-ai preluat tu imediat. E-adevarat.

Dar asta nu face mai mica mirarea mea ca un om ca Ionut Popescu - un exemplu pentru mine si pentru intreaga generatie de tineri jurnalisti in domeniul economic - a abdicat in fata programului greu de la guvern, a solicitarii intense pe care o presupunea lucrul cu premierul Isarescu, a frictiunilor, orgoliilor si micilor frecusuri colegiale - firesti, pana la un punct, intre tineri dornici de

afirmare.

OK, mi-am zis! Ionut prefera o viata mai comoda, cu tabieturi, cu acea savoare incomparabila si de neinlocuit cand, pe la ora 8.30 dimineata, toata lumea forfoteste isteric spre birouri, iar tu rasfoiesti patimas presa, sorbind imperturbabil cafeaua de dimineata, fara ca vreo adiere de ingrijorare sa-ti increteasca fruntea.

Asa, in stilul incet-incetisor, Ionut Popescu a devenit apoi consilier personal al presedintelui PNL, Theodor Stolojan. Punct ochit, punct lovit! Un post cu vizibilitate si perspectiva. S-a dovedit o trambulina spectaculoasa spre postul de ministru al finantelor, ravnit de mai greii - si la propriu, si la figurat - din partid, Varujan Vosganian si Dan Radu Rusanu.

Ajuns aici si ajunsa si eu cu amintirile aici, trebuie sa recunosc faptul ca, in prima parte a mandatului sau, Ionut Popescu a fost foarte deschis. A ramas aproape ca pe vremea cand era analist.

Pe urma, dupa cateva conferinte de presa nu prea reusite, dupa piscaturile presei care se transformau, peste noapte, in muscaturi de-a dreptul, dupa ce a fost primul dintre ministri despre care s-a vorbit in termeni de remaniere, Ionut Popescu s-a inchis si a rupt, partial, contactul cu lumea.

Cu lumea care nu-l intelegea, nu-l observa corect, nu-i voia binele, intr-o tara in care trebuie sa avem mare grija de binele nostru, pentru ca toata lumea ni-l vrea, ni-l ravneste adica.

Toate belelele legate de deficitele create de introducerea cotei unice de impozitare, toate tafnele FMI-ului, toate recalcularile schiopatande ale bugetului, plus cocktailul Molotov aruncat chiar de ministru, in direct la BBC, privind posibilitatea majorarii TVA, l-au bulversat pe Ionut Popescu si i-au adus prejudicii de imagine si meritate, dar si exagerate.

De la un timp, credeam ca Ionut a intrat in vacanta si ca, pe la toamna, fara sa-l remanieze cineva, isi va anunta singur un concediu prelungit, ca doar a declarat peste tot ca nu are nici un gand sa stea la minister un mandat complet de patru ani.

Cand, repet, eram din ce in ce mai convinsa ca seful finantelor noastre face scuba-diving pe la vreo mare albastra sau rosie, acesta sare ca ars. Nu de pe litoral, ci din birou, unde statea pitit, poate in asteptarea stingerii ecourilor provocate de inundatii.

Ionut Popescu parca s-a trezit din somn si a iesit cu o declaratie publica pe cat de adevarata si oportuna, pe atat de socanta. El nu este de acord, si o spune fatis, cu subventiile de vreo suta de miliarde de lei, promise de seful lui - si pe linie de partid, si pe linie guvernamentala -, Calin Popescu-Tariceanu, uzinei brasovene Tractorul.

Mai mult, isi avertizeaza seful ca nu doar el, dar nimeni din Finante nu-si va pune semnatura pe acele subventii nemeritate si nejustificate economic, care doar prelungesc boala societatii, nicidecum nu o trateaza.

Si uite-asa, cu o singura vorba, cu un singur gest, mi-am dat seama ca nu este totul pierdut si ca Ionut Popescu poate redeveni oricand ce a fost: combativ, incisiv, precis, prezent, ca acum, cand a intervenit pe o tema atat de controversata cum este cea a subventiilor, care macina de 15 ani economia romaneasca.

Genul acesta de reactie ma face sa cred ca nu trebuie sa fim atat de ingrijorati de ceea ce se intampla la Finante, ca ministrul doar se face ca picoteste, dar e la post, fizic si faptic, si ca tipul acesta de atitudine si-ar dori-o Traian Basescu de la Calin Popescu-Tariceanu.

Pentru ca, practic, de-aici a pornit totul. De la diferentele de exprimare si procedura. Presedintele si-ar dori un premier mai transant, premierului ii pare adolescentin un comportament nerafinat.

Presedintele lucreaza bine cu oameni conflictuali cu altii si blajini cu el, iar premierul e crescut intr-o familie aristocrata, in care fierbinteala si mania nu prea fac casa buna cu maturitatea si echilibrul.

Dar, vedeti, cum ar fi ca Traian Basescu sa-i spuna lui Tariceanu intr-o zi: „ Hai, mai, Caline, fii si tu mai Ionut Popescu, cand vorbeste de subventii...”. Cred ca premierul i-ar da in cap presedintelui cu un tractor de nu s-ar vedea!