Teroria capitalului social a facut furori in lumea academica explicind de ce unele societati au reusit sa prospere, iar altele par a fi condamnate la subdezvoltare. Foarte simplist spus, ideea de baza este ca, acolo unde oamenii sint capabili sa coopereze, totul merge mai bine.

Iar cooperarea trebuie sa se bazeze pe incredere, pe ideea simpla ca celalalt este in general la fel de bine intentionat ca si tine si nu are nici un interes sa te insele. Invers, in lipsa capitalului social, frica permanenta ca celalalt fura ii impiedica pe oameni sa coopereze.

In aceste societati, coruptia face ravagii si fiecare cauta salvari individuale in detrimentul celorlati.

Desi indeobste nu are puterea predictiva a altor teorii si nici aplicabilitate practica in politica de zi cu zi, poate ca teoria capitalului social ar putea ajuta sa intelegem ruptura atit de repede survenita intre liberali si democrati.

Anul 2004 pare a fi undeva departe. Atunci se tineau frumos de mina, sub presiunea PSD.

Acum, PNL se simte amenintat de cresterea momentana a PD in sondaje, PD crede ca i se cuvine mai mult, Basescu si Tariceanu s-au racit de tot, iar in teritoriu sefii locali incearca sa cistige cit mai multe functii pe seama fostilor parteneri.

Privita de sus si mizind pe rationalitatea actorilor implicati, aceasta evolutie este inexplicabila: cele doua partide depind in continuare unul de altul.

In mod ciudat, faptul ca fostii amorezi din campania electorala au ajuns atit de rapid la cutite ii da dreptate lui Valeriu Stoica. Acesta imi explica intr-un interviu de anul trecut ca daca cele doua partide nu se unesc, in cel mult un an relatiile vor degenera. Nu l-am crezut atunci.

Dar, desi a avut dreptate in predictia sa, solutia lui Stoica este cu atit mai iluzorie: cum sa unesti prin simpla vointa de sus doua organisme care lasate in voia lor au ajuns atit de rapid la un conflict atit de acut?

Avind dreptate in principiu, Stoica pare a avea soarta ingrata a celor care isi dau seama ca pesimismul le e justificat, dar si solutiile le sint iluzorii.

Noi, astialalti, care nu vedeam motivele pentru care era musai ca liberalii si democratii ce isi faceau atunci legaminte sa se certe, raminem uimiti de ce se intimpla. Trebuie sa ai experienta lui Valeriu Stoica intr-ale micimii politruce pentru a prevedea asa ceva.

Si asta pentru ca, practic, nu se cearta pe ceva anume. Programul de guvernare a fost comun, politicile bune ale citorva ministri sint acceptate de ambele parti si nu exista macar o singura chestiune de politica guvernamentala promisa in campanie in care cele doua partide sa se afle in conflict.

De fapt, cele doua partide reproduc spectaculos la nivel inalt ce se intimpla la nivel mic in Romania de zi cu zi: incapacitatea de a coopera pentru un scop comun si frica de inselaciune.

Se vede asta peste tot: la primarul din Vadu Rosca care nu voia sa imparta ajutoare pentru ca satenii il acuzasera deja de furt (drept pentru care ajutoarele se dadeau in invalmaseli); se vede in modul haotic in care se sofeaza, unde fiecare vrea sa intre in fata celuilalt, desi asta blocheaza traficul pentru

toti; se vede in modul in care functioneaza taxa de intrare in Gara de Nord, cita vreme unii o platesc, altii fie trec pe linga paznici, fie sint lasati de acestia sa treaca si iti spun ca „tac-su lucreaza la noi” (in final cei care platesc se cred fraierii sistemului).

Nu mai insist cu exemple, oricine poate veni cu unul de acest gen. Pare ca fiecare ne gindim doar cum ne poate fura celalalt si incercam sa i-o luam inainte.

Atit de absurda este ruptura rapida intre liberali si democrati incit doar lipsa totala de incredere reciproca o poate explica. Practic, oamenii astia traiesc cu spaima ca partenerul ar putea iesi mai in cistig decit ei.

Nu cumva sa aiba mai multa influenta, nu cumva sa aiba mai mult in sondaje, nu cumva sa faca alianta cu PSD, nu cumva sa fure mai mult. Cum spuneam, un calcul simplu arata ca nici unul dintre cele doua partide nu poate guverna fara celalalt pe termen mediu.

Dar pentru a intelege asta trebuie sa faci un calcul rational plecind de la cooperare ca stare naturala. Oamenii care se tem mereu ca partenerul le va infige un cutit in spate sint pur si simplu incapabili de acest calcul. Pina si relatia tumultoasa dintre Tariceanu si Basescu se poate circumscrie acestei scheme.

Cel mai probabil, Tariceanu a renuntat la demisie pentru ca i-au ajuns la urechi zvonuri cum ca Basescu nu l-ar mai fi numit tot pe el prim-ministru.

Pentru ca alegerile anticipate sa fie declansate cu succes, sa se desfasoare repede si in avantajul puterii, ar fi trebuit ca premierul si presedintele sa functioneze ca un tandem ireprosabil. Undeva, pe drum, fiorul s-a rupt. Tariceanu a mirosit o tradare, poate ca Basescu a si planuit-o.

Acum fiecare isi face jocurile plecind de la premisa ca celalalt l-a tradat. Cum, de altfel, fiecare dintre ei se si astepta. Iar acum, fiecare este convins ca a intuit corect.