Nu mai mira pe nimeni marea diferenta aratata de politicianul roman cind se afla in opozitie si cind ajunge la putere.

In prima ipostaza, e civilizat, prevenitor, prietenos, gata sa te invite la o bere pentru a-ti impartasi din imensa lui dorinta de a face bine tarii. Odata ajuns in jilturile puterii, se metamorfozeaza intr-o dihanie aroganta, inaccesibila, mereu cu fruntea incruntata, de parca tocmai s-ar fi prabusit peste el globul pamintesc.

Indiferent din ce partid provine, el exhiba acelasi portret de „actor grabit“ (vorba hitului de mai an), enigmatic si autoritar, care nu admite replica si care nu poate fi atins nici cu o floare.

Cind se vorbeste de „clasa politica“, imaginea care-mi vine imediat in minte e a unui astfel de Ianus bifrons: un fel de licorna cu doua viteze, una pentru spectacolul de gala, a doua pentru tiritul umil prin santurile politicului.

Sint uimit, pe de alta parte, sa constat ca prietenii cei mai buni ai politicienilor nu sint, cum s-ar parea, afaceristii ale caror interese le reprezinta cei mai multi dintre ei, ci jurnalistii. Si nu ma refer doar la categoria inevitabila a „tuterilor“, a condeierilor care nu pot respira decit aerul puternic ozonat din preajma puterii.

Ma gindesc si la caracuda care roieste in jurul cladirilor administratiei centrale si al sediilor de partide, la chibitii care traiesc birfa joasa si zvonul pastos, cu placerea unui act sexual.

Simbioza dintre politicianul-hipopotam si jurnalistul-pasarica ofera principala explicatie (de responsabilitate, nu mai vorbesc!) a faptului ca viata politica din Romania arata cum arata.

E reconfortant, in aceste conditii, ca barbatul de stat numarul unu, Traian Basescu, sfideaza modelul de mai sus. Exista insa, in prea marea sa dezinvoltura, un risc major, care tocmai a devenit realitate: de a se lasa prins in plasa maruntilor vampiri din lumea celulozei dimbovitene. Presedintele se arata – pe buna dreptate – indignat cind un „celebru ziarist“ isi permitea sa-l ameninte.

Vin insa si intreb: cum ajunge un jurnalist, fie el si director de gazeta, in situatia de a-i trinti sefului statului astfel de cuvinte? Nu cred ca un om normal poate, din senin, depasi limita, fara ca terenul sa fi fost pregatit, cu multa vreme inainte, in acest scop. Pot intelege ca, atunci cind esti in opozitie, ai mai mult timp de flecarit cu jurnalistii.

Dar, cind ti-ai asumat cea mai inalta functie in stat, e bine, totusi, sa-ti asumi si dezavantajele care decurg din ea.

Povestea cu „licuricii“ favoriti ai presedintelui ridica o problema de principiu: ca presedinte al unei tari, nu e tocmai recomandabil sa stai pina la trei noaptea prin restaurante, fie ele purtatoare de nume exotice, precum „Golden Blitz“.

Chiar daca astfel de localuri iti dau sentimentul ca esti „cool“, atipic, „popular“ si ca-ti pastrezi naturaletea chiar in cele mai dificile momente.

Exista o piesa a lui Shakespeare, „Henric al IV-lea“, care nareaza istoria metamorfozarii unui print chefliu, inconjurat de personaje profund dubioase – Falstaff fiind unul dintre ele, hangita Quickly (ulterior Pistol!), altul – care-si faceau veacul la hanul „Capul de Mistret“.

Odata urcat pe tron, neseriosul, imoralul Hal se transforma insa radical, devenind, sub numele Henric al V-lea, unul dintre marii regi ai Angliei. Pentru asta, el a renuntat, in primul si in primul rind, la lumea hahalerelor care-i macinase energia in anii tineretii.

A nu distinge intre adevaratii jurnalisti si rechinii de presa, a te complacea in compania acestora, ba chiar a lasa jos necesara pavaza a discretiei si prudentei, nu e tocmai lectia asteptata de un intreg popor. Eu nu cred ca dl Basescu nu stia, de pilda, cine e Gabriel G. Stanescu si ce fel de articole scrie acesta.

Refuz sa-mi imaginez ca un personaj cu intuitia psihologica a lui Traian Basescu – a dovedit-o cu asupra de masura in campania electorala – n-a ghicit in ce fel de ape se scalda publicatiile constelatiei „Ziua“.

In acelasi timp, excesul de histrionism al personalitatii sale avea, e drept, nevoie, dincolo de orice prudenta, de o piata de desfacere.

Iata ca a gasit-o. Intr-un moment de intens dramatism al campaniei electorale care l-a dus la Cotroceni, dl Basescu deplingea blestemul cazut asupra Romaniei, de a fi obligata, mereu, sa aleaga intre varietati de comunisti.

Perfect adevarat: am iesit dintr-o societate bolnava, incapabila sa produca modele morale. N-am avut, asemenea cehoslovacilor, sansa unui Havel.

O avem, acum, pe aceea a unui Henric al V-lea. Cu conditia, fireste, ca noul rege sa aiba puterea de a se descotorosi de diversii „mistreti“ (sau, in fine, „golden blitzeri“) din jurul lui. Si asta, cit mai urgent, oricit de simpatic s-ar dovedi a fi Falstaff si oricit de fisneata ar fi hangita-sefa cu nume predestinat – doamna Quickly.