„Spune, ma, unde-i porumbu’?” Vocea groasa ii ingheta pustiului sangele in vine. „Spune, ma, ca te omor!”, si palma naprasnica a plutonierului Pasare il dobori in tarana. Dadu sa se ridice, dar pamantul se invartea cu el, vederea i se impaienjenise, iar urechile ii tiuiau. Auzi ca prin vis: „Va invat eu minte sa mai furati porumbu’ CAP-ului... Scoal’-te, ma, belitule, ca rup bocancu’ pe tine!”.
Baiatul firav, numai piele si os, se agata de tulpina unui porumb pe care - tinea minte cu precizie - tot el il scapase de buruieni. Il convinsese chipul chinuit al mamei sale, care parea sa nu mai termine calvarul prasitului. Din acel an, insa, lucrurile se schimbau: „Hai, mama, ca te ajut eu”... Marele ajutor abia implinise sase ani.
Acum, insa, tulpina porumbului nu-l putu apara de urgia bocancului de militian. Aplecandu-se peste imensa-i burta ce ameninta sa plesneasca, „organul” isi apuca victima de un brat, il trase din costreie
si-l scutura cu putere. Trei stiuleti, mancati pe jumatate de mistreti, cazura pe poteca de sub camasa rupta. „Aha, deci furam, furam...”, constata militianul, fericit ca obtinuse o proba zdrobitoare impotriva hotilor de porumb. De-acum nu va mai putea sa-i reproseze seful de post ca nu-i in stare sa prinda nici o baba schioapa.
Copilul incepu sa planga cu sughituri. Spaima de plutonierul Pasare il paraliza. Tot satul ii stia militianului de frica, pentru ca batea naprasnic, cu bocancul in burta, cu palma peste ureche si cu pulanul pe spinare. Cand nu reuseau sa-si culce plozii cu cantece de leagan, femeile ii amenintau: „Taci, ca vine Pasare!”.
Pe podul de barne, pustiul prinse un moment de neatentie si sari in vad. De acolo nu-i fu greu sa se piarda in zavoi, biciuit de amenintarile care se auzeau tot mai sters: „Las’ ca-si arat eu tie, hotule! Te bag in puscarie!”. Abia cand ajunse acasa, in ascunzatoarea fanarului, vazu ca nu poate misca un picior. Si-l rupsese la saltul de pe pod.
Atunci isi dadu seama ca fugise de Pasare intr-un singur picior, tarandu-si-l pe cel rupt.
Baiatul a stat ascuns in fan cinci zile. Il auzea pe plutonierul Pasare amenintandu-i mama: „Nu ne spui unde l-ai ascuns? Nu-i nimic, il gasim noi...”. Iar in cea de-a patra zi a zis: „Nu mai boci, femeie, ca n-a murit. Si dac-o fi murit, ce? Si-asa nu era nimic de capul lui...”
Apoi n-a mai venit. Era convins ca prichindelul pe care il snopise in bataie zace mort pe undeva, daca nu l-or fi mancat cainii.
P.S. De saptamana trecuta, politistii romani au propriul cod de etica si deontologie. Conform acestuia, trebuie sa fie amabili, respectuosi, civilizati. Intrebarea numarul 1: poate fi acesta portretul-robot al plutonierului Pasare? Intrebarea numarul 2: cate asemenea brute or mai semna statul de plata la politie?
