Mangaiat de soarele ultimelor zile de vara si de briza marii, premierul Calin Popescu-Tariceanu a lasat la o parte prudenta politica si le-a spus tinerilor liberali aflati „la scoala”, la Mamaia, un adevar incontestabil, si anume ca finantele tarii nu mai pot sustine asigurarile medicale pentru pensionari si agricultori, adica pentru cei care nu contribuie cu nimic la fondul de asigurari.

Adevarul este incontestabil, dar nimeni nu are nevoie de el pentru ca nu stie ce sa faca. In lipsa solutiilor, au aparut reactiile politice.

„Partenerii” liberalilor din Alianta, PD-istii, s-au grabit sa puncteze populist, afirmand ca nu sunt de acord ca pensionarii si agricultorii sa fie pusi la plata. Liberalii au replicat ca nici nu era vorba de asa ceva, ci de o contributie la fondul de sanatate luata din fondul de asigurari sociale.

Analistii economici au dat din cap si au pus punctul pe i: aceasta solutie nu este altceva decat o mutare a banilor dintr-un buzunar guvernamental in altul.

Ea incearca sa remedieze artificial o masura a guvernului PSD care, in 2003, a hotarat ca Ministerul Muncii sa nu mai plateasca o cota aferenta asigurarilor de sanatate pentru pensionari in contul Ministerului Sanatatii, ceea ce a facut ca sumele disponibile pentru asistenta medicala sa fie reduse simtitor. Ministrul muncii, PD-istul Gheorghe Barbu, a refuzat sa faca vreo declaratie.

Probabil nu sta prea bine cu banii si nici nu voia sa saboteze mica ofensiva populista a colegilor lui de partid. Degrevati de raspunderea finantelor tarii, membrii PD isi pot permite sa-i critice pe ministrii de finante liberali, fara sa propuna solutii proprii.

Radacinile raului se intind insa dincolo de micile intepaturi intre aliati si de posibilele artificii financiare. Ele isi trag seva din absenta marilor reforme care ar fi trebuit infaptuite in ultimii 15 ani. Puterea instalata in decembrie 1989 s-a straduit din rasputeri sa repudieze capitalismul, desi a cultivat pe ascuns pentru sine cele mai salbatice metode de acumulare a bogatiei.

Rupti in coate cand au intrat in politica, multi din demnitarii si parlamentarii epocii postdecembriste se revarsa astazi in uriasele masini 4x4 cu care se deplaseaza la imensele lor vile de vacanta. Creditele neachitate la banca au fost sterse, datoriile la buget reesalonate sau iertate.

La cateva sute de metri de gardul vilei trudesc, sau asteapta, taranii incremeniti in cealalta Romanie, ramasa undeva pe la mijlocul secolului trecut, in case din chirpici si carute. Astazi le cerem sa devina fermieri, pentru ca in Europa nu poti intra cu atelajul, dar timp de 15 ani nimeni nu s-a incumetat sa demareze reformele care i-ar fi transformat din asistati in contribuabili.

Si lor, si muncitorilor, si pensionarilor li s-a inoculat teama de capitalism si dependenta de stat. Un calcul politic cinic a vizat conservarea unui electorat captiv, mereu la cheremul puterii. Pretul platit este starea de inapoiere a tarii, in general, si a satelor si oraselor mici, in special.

Acumuland efectele calculelor politice cinice ale unora, precum si ale lipsei de curaj si de pricepere a celorlalti, Romania a ajuns ca o mlastina care inghite tot si nu mai poate fi asanata.

Cele aproape 40 de procente din populatie care traiesc la tara si cele peste sase milioane de pensionari reprezinta o masa de oameni saraci, pe care restul romanilor trebuie s-o mentina la limita subzistentei. De aceea avem taxe si impozite atat de mari, iar din cauza fiscalitatii ridicate avem salarii atat de mici.

Cota unica a incercat sa sparga acest cerc vicios, dar a fost hulita si sabotata tacit. Capitalismul si liberalismul care-i este asociat sunt si astazi cuvinte urate, cu care pierzi voturi, desi au ramas singurele generatoare de bunastare. Milioanele de romani care muncesc in Occident stiu acest lucru.

O stiu si o parte din guvernanti, dar se izbesc de imensitatea raului facut pana acum, de prejudecati si de propriile deficiente si lasitati. Continuarea reformelor se dovedeste mai grea decat lansarea lor.

Iata de ce, la Mamaia, premierul a avut curajul sa spuna ca imparatul e gol, dar nu a gasit si solutia pentru a-i acoperi goliciunea.