S-a facut multa valva in ultima saptamana in jurul initiativei domnilor Ion Iliescu si Petre Roman de a lansa un „pol social-democrat”. S-a vorbit mult cu acest prilej despre incercarea celor doi, reconciliati miraculos in urma unor esecuri politice personale, de a reveni in prim-plan si de a constitui un centru de putere alternativ la noua conducere a PSD.

Nu este un secret pentru nimeni ca Ion Iliescu suporta cu greu infrangerea sa la congresul din aprilie si nici Petre Roman nu se simte bine in afara parlamentului si a tuturor jocurilor de putere.

Ceea ce ar fi meritat sa retina atentia era insa mai putin demersul politic al celor doi si mai mult fondul problemei: polul social-democrat al fostului presedinte si al fostului premier isi propune sa atraga intelectuali de stanga, care nu se simt in largul lor in structurile PSD, dupa spusele domnului Iliescu.

De cand a fost lansata aceasta initiativa astept sa vad un intelectual autentic de stanga doritor sa i se alature. Cum nu s-a anuntat inca niciunul, mi-as dori o dezbatere realista asupra cauzelor absentei unei autentice miscari intelectuale de stanga in Romania. Tema stangii nu intereseaza insa pe nimeni.

Indiferent ce convingeri politice avem, trebuie sa recunoastem ca absenta unei intelectualitati de stanga semnificative a fost o mare carenta a societatii si politicii romanesti in perioada interbelica si a avut consecinte nefaste asupra naturii comunismului romanesc.

In Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, de pilda, unde a existat o stanga democratica interbelica, a existat si o rezistenta la brutalitatile regimului comunist, care a culminat cu revolutia din Ungaria din 1956. Or, dupa 1956, regimurile comuniste din tarile mai sus-mentionate nu si-au mai permis excesele pe care si le-au permis comunistii romani.

In Romania, stanga a fost o miscare politica impusa cu forta din afara granitelor. Odata disparut factorul coercitiv, cei care au colaborat cu regimul comunist s-au lepadat repede de el, iar cei care au fost marginalizati si chiar persecutati l-au repudiat pe drept cuvant.

De ce insa nu s-a afirmat o stanga noua, democratica, dupa 1989? Aceasta este intrebarea pe care ar trebui sa si-o puna PSD, detinatorul puterii timp de 11 ani. Faptul ca principalul partid de stanga a fost respins practic de elita intelectuala ar trebui sa-i dea de gandit.

Noi nu putem sa constatam decat ca PSD a fost preocupat pana acum doar de puterea economica si politica si a preferat sa-si atraga voturile mituind electoratul si nu convingandu-l.

Dispretul fata de intelectuali si artisti a culminat in ultimii ani cand Teatrul National a fost condus de Dinu Sararu, remarcandu-se prin scoaterea de pe afis a „Scrisorii pierdute” in montarea incorecta politic a lui Alexandru Tocilescu si glorificarea in schimb a revolutionarei piese „Apus de soare”; regizori tineri, cum este Cristi Puiu, au fost marginalizati de Sergiu Nicolaescu si asociatii

sai; iar UNITER a fost hulita pentru ca a refuzat sa premieze simpatica, dar mediocra piesa „Tache, Ianke si Cadar”. La final de mandat am fost oropsiti si cu monstruozitatea de monument din Piata Revolutiei, respins de toti arhitectii si criticii de arta care au realizat ceva in viata lor.

Din punct de vedere cultural si artistic, PSD a cautat mai degraba sa conserve traditiile si personalitatile epocii comuniste decat sa stimuleze o cultura noua, provocatoare si indrazneata.

De unde atunci ar putea sa provina intelectualii si artistii de stanga? Singurul raspuns posibil este: din viitor, cand poate ca stanga in Romania va insemna si altceva decat un mecanism de conservare a puterii.

Pana atunci, ramanem cu inca un dezechilibru la activ: in lipsa unei stangi intelectuale autentice, nu exista nici conflict de idei si nici dezbatere asupra politicii, societatii si culturii. Exista doar editoriale furioase si resentimentare prin diferite gazete.

In general, in viata noastra publica sunt prea multi oameni politici, prea multi ziaristi si prea putini intelectuali. Poate de aceea este si atat de seaca si sterila.