Apropierea Romaniei de UE se vadeste in modurile cele mai nastrusnice cu putinta, dupa cum o dovedeste si intoarcerea lui Miron Cozma in patrie.

Proaspat descins de la Paris, cu parul lung ondulat si dat cu gel, arestatul de pina mai ieri a arborat o tinuta vestimentara imaculata, ca de predicator al pacii si fratietatii intre toti oamenii de pe Pamint.

Cind presa, buimacita, l-a intrebat carui fapt se datoreaza o atit de flagranta transformare a omului in salopeta si, mai apoi, in zeghe, playboy-ul a raspuns, galant, ca nu aparea altfel in fata jurnalistilor. Schimbarea nu se rezuma insa la aspectul fizic – completat de ochelarii opaci de soare – si la cel vestimentar, ci si la anturajul si stilul aparitiei.

Cozma s-a aratat alaturi de noua lui prietena, o doamna bruneta, eleganta, cu un zimbet ironic pe figura, pe care reporterii au prezentat-o drept soferul, insotitorul si expertul lui in relatii cu publicul.

Alaturi de sarmanta garda de corp, pe noul sosit il flancau insa si doi reprezentanti ai sindicatelor franceze, unul dintre ei destainuind curiosilor ca au sosit pentru a-l asista pe colegul lor, fostul sef de sindicat din Valea Jiului, in confruntarea cu justitia Monicai Macovei.

Excelenta compozitie de gen, amintind de gangsterii cu alura de gentlemeni la moda, care intre doua canonade contempla expozitii de-ale maestrilor flamanzi si sorb licori fine, din virful buzelor. In atmosfera de episod din seria Bond, nu neaparat scutita de culoare locala, trebuie insa citit mai mult decit simplul detaliu pitoresc.

Plecat aproape fiara din temnita, Cozma se intoarce, pozind intr-un personaj care accepta senin, cu netarmurita incredere, jocul de-a respectarea legii. Pasamite, el nu a facut niciodata altceva, iar revenirea de pe Champs Elysées la margine de Bucuresti, in ciuda tuturor persecutiilor si a sicanelor la care il supun procurorii ori adversarii politici, il preschimba intr-un erou in toata regula.

Si totusi: nu cred ca exista astazi in Romania un ins mai vinovat de punerea efectiva in miscare a maselor de mineri si de efectele pe care cele citeva marsuri asupra Bucurestiului le-au avut in anii ’90. Pagubele materiale enorme, pierderile de vieti omenesti si detonarea rudimentelor plapinde de democratie din Romania postceausista nu pot fi imputate altcuiva decit lui Miron Cozma.

Ca ordinele sau sugestiile au venit din sfere mai inalte, nu ma indoiesc, tot asa cum nici nemultumirea minerilor legata de conditiile in care lucrau nu este de pus la indoiala.

Dar nimeni nu il obliga pe Cozma sa se substituie, impreuna cu oamenii lui, ordinii de drept din tara, cum nici apararea drepturilor celor din subteran la o viata mai buna nu se cerea facuta cu vina de bou, tirnacopul si ranga.

Nu m-ar mira ca instanta sa ii ofere, pina la urma, lui Miron Cozma compensatiile pe care le asteapta. Dar, in ochii celor care am trait anii ’90 atenti la ce se petrece cu noi, el ramine ca una dintre figurile cele mai atroce ale Romaniei postcomuniste.