In 22 decembrie 1989, sub asaltul multimii, un grup de ofiteri din Directia a V-a de Garda si Securitate s-a refugiat intr-un garaj al Comitetului Central al Partidului Comunist, de unde au asistat neputinciosi la fuga dictatorului si la evenimentele care au urmat.

Comandantul lor, colonelul Burlan, fosta sosie a lui Ceausescu, si colegii sai au asteptat acolo doua zile, incercand sa-si contacteze superiorii si sa afle care sunt noile ordine.

In cele din urma, la usa garajului a aparut un transportor blindat, de pe care au coborat un barbat in civil, Mihai Montanu, pe care il vazusera la televizor alaturi de Ion Iliescu, autoproclamat lider al Frontului Salvarii Nationale care preluase puterea, fostul lor comandant, seful Securitatii Iulian Vlad si un militar, capitanul Mihai Lupoi, pe care l-au vazut de asemenea la televizor, lansand

apeluri catre armata. Ce a urmat, povesteste colonelul Burloi: "am primit ordin sa ne strangem si sa depunem juramantul fata de Front. Ne-am aliniat." Si aliniati, au intrat in tranzitie.

Frontul Securitatii

Aceasta mica poveste ilustreaza ceea ce s-ar putea numi "paradoxul roman": o rasturnare de putere in care represiunea ordonata de fostul regim a facut 10% din numarul victimelor care s-au inregistrat in primele cinci zile de democratie, la capatul carora Romania avea o singura certitudine: Ceausescu murise. Partidul comunist a disparut odata cu fuga lui.

In Romania nu mai exista, dintr-o data, nici un comunist. Puterea apartinea acum Frontului Salvarii Nationale, aparut nu se stia de unde, din care facea parte toata lumea. Liderul autoproclamat al Frontului, Ion Iliescu, vorbea engleza si franceza - e drept, cu un accent pronuntat, dar corect. A aparut la televizor descheiat la camasa si fara cravata.

Desi se referea intodeauna la "revolutie", s-a ferit sa condamne fostul regim, ci numai pe Ceausescu, care "intinase valorile socialismului".

De la Scinteia la Pravda

Pe masura ce a devenit tot mai putin probabila reintoarcerea dictatorului, oameni si institutii au trecut de partea noii puteri. Nu numai Securitatea, care dupa cum am vazut a depus repede armele.

Fostul organ de presa al Partidului Comunist, Scinteia, a aparut in 23 decembrie sub noul titlu de Scinteia Poporului, pentru a deveni apoi Adevarul - ca o coincidenta, chiar traducerea titlului ziarului comunistilor sovietici - Pravda.

Televiziunea a inceput sa emita sub titulatura de Televiziunea Romana Libera, dar cu aceiasi crainici care aduceau laude cu o zi in urma lui Nicolae Ceausescu si condamnau actele "huliganilor" protestand in strada impotriva dictaturii.

Un actor printre scenaristi

In timp ce pe strazi se tragea cu cartuse de razboi si numarul victimelor crestea de la o ora la alta, intr-un birou anonim, cu numarul 226, de la etajul II al fostului Comitet Central, Ion Iliescu si echipa lui, formata din comunisti si militari marginalizati de Ceausescu pentru relatiile lor prea apropiate de Moscova, la care se adaugau comandanti din Securitate, alcatuiau noile structuri ale puterii provizorii.

Din Consiliul Executiv al Frontului, prezidat de Iliescu, facea parte o singura persoana care nu era activist al fostului regim sau nu provenea din grupul de conspiratori pro-moscoviti: actorul Ion Caramitru, remarcat in multimea care manifestase in 21 decembrie pe strazile Bucurestiului.

Contra-revolutia garzii moscovite

A doua zi dupa executarea lui Ceausescu, care a avut loc de Craciun, Romania avea un Guvern provizoriu. Primul-ministru, Petre Roman, a afirmat deseori ca el nu avea nici o legatura anterioara cu "grupul" din "camera 226". Era insa fiul unui vechi lider kominternist, care traise multi ani la Moscova si a fost in avangarda celor care au instalat regimul comunist in Romania.

Asa arata echipa care a "umplut" vidul de putere creat dupa fuga lui Ceausescu. Structural apropiati de practica si ideologia comunista, acesti oameni au dat o lovitura de stat revolutiei strazii, inceputa la Timisoara in 17 decembrie si continuata in zilele urmatoare in Transilvania si la Bucuresti.

Libertate cu pipeta

Cuvintele cheie care pot defini evolutia politico-institutionala a Romaniei dupa 1989 sunt reformismul si continuitatea. Un alt paradox. Dar, in cazul Romaniei, acesti termeni sunt opusi numai in aparenta. Democratia instaurata dupa fuga lui Ceausescu, calificata chiar de Ion Iliescu drept "originala", a reusit sa-i impace.

Noua putere, legitimata propagandistic ca "emanatie" a revoltei strazii, a cautat in permanenta sa limiteze la masuri minime transformarile radicale, esentiale intr-o revolutie. Prioritatile nu au fost construirea unui cadru politic democratic, liberalizarea economica si privatizarea rapida, ci adoptarea unor masuri care sa asigure continuitatea structurilor institutionale ale fostului regim.

Practic, singurele castiguri au fost in domeniul libertatilor cetatenesti, puternic afectate de regimul Ceausescu: libertatea cuvantului, dreptul la libera asociere, dreptul la libera circulatie. Politicile reformiste s-au redus, in primii sapte ani de dupa disparitia dictatorului, la o simpla rotire a cadrelor, sistem exersat cu succes pe parcursul "construirii socialismului".

Comunistii capitalisti

In plan economic, masurile de liberalizare s-au redus la transformarea peste noapte, prin hotarare de guvern, a intreprinderilor socialiste in "societati comerciale". Unele dintre acestea, cele mai profitabile, au fost privatizate in folosul grupurilor de interese provenind din fostele structuri comuniste.

Calea catre acest transfer a fost intai de toate noua Constitutie a Romaniei, adoptata prin referendum in 1991, care nu a prevazut la capitolul "avutie nationala" un segment esential al acesteia - si anume capitalul de stat din economie.

Neprotejat prin legea fundamentala si transferat in patrimoniul unei agentii guvernamentale care si-a schimbat de mai multe ori numele, acest capital a fost "privatizat" in foarte multe cazuri la comanda politica, pe sume derizorii si fara a aduce performanta economica, ci doar venituri rapide noilor proprietari, care au trecut chiar la dezmembrarea si vinderea la fier vechi a unor utilitati

cumparate, pe care se angajasera sa le retehnologizeze. Dar si asa, in primele mandate ale lui Ion Iliescu, economia a ramas preponderent cu capital de stat, sustinut prin subventii. Astfel, muncitorii industriali au ramas multa vreme baza electorala a noii puteri.

Optiunea celor ce au dictat politica Romaniei in special in primii ani ai asa-numitei "tranzitii" a fost de ramanere in functii de decizie politica a unui mare numar de nomenklaturisti ai fostului regim si pastrarea aproape nealterata a birocratiei de stat.

Ceea ce s-a petrecut, din acest punct de vedere, a fost o avansare a liniei secunde si mediane pe locurile lasate vacantate in structurile birocratiei de partid si de stat, prin inlaturarea fostilor fideli ai lui Ceausescu.

Manipularea unei democratii originale

Aceste fapte au fost multa vreme mai putin vizibile din interior. Deceniile de izolare, de lipsa cronica a informatiilor, au facut populatia Romaniei extrem de permeabila la manipulare si extrem de increzatoare - in acele zile din decembrie 1989 - in cei care, daca doar afirmau ca ei au alungat dictatorul, era sigur numai ca ei l-au executat.

Astfel ca a ramas nebagat in seama sensul mesajelor sosite de peste hotare catre noile autoritati. Primii care au reactionat au fost americanii si sovieticii.

In seara de 22 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov a prezentat Congresului Deputatilor Poporului o informare asupra situatiei din Romania si a supus spre aprobare trimiterea unui mesaj, prin care se afirma "sprijinul hotarat" fata de noile autoritati, ca si "dorinta sincera de colaborare stransa in interesele socialismului si pacii".

Mai rezervat, George Bush saluta inlaturarea dictaturii, regreta evenimentele dramatice si promite sprijin activ, in cazul in care tara va trece la democratie. Au urmat, cronologic, mesaje venite din partea partidelor comuniste si a guvernelor tarilor Pactului de la Varsovia: Ungaria, RDG, Cehoslovacia.

Ladislav Adamec, presedintele Partidului Comunist Cehoslovac, isi exprima, de pida, "convingerea ca poporul roman si comunistii cinstiti vor reusi sa gaseasca o cale de iesire" din impasul istoric in care i-a adus Ceausescu.

China a avertizat diplomatic URSS

In fine, mesajul Ministerului chinez al Afacerilor Externe: "R.P. Chineza urmareste cu atentie evolutiile din Romania, considerandu-le o problema interna a acestei tari" - ceea ce, in limbaj diplomatic, arata suspiciunea chinezilor in legatura cu amestecul sovietic in derularea evenimentelor din Romania.

Amestec deloc de neglijat, avand in vedere relatiile apropiate dintre Gorbaciov si Iliescu, exprimate politic in semnarea unui tratat bilateral intre puterile de la Moscova si Bucuresti la 5 aprilie 1991, cu putin timp inainte de prabusirea URSS.

Intre timp, se adoptasera masuri care, cel putin teoretic, asigurau un cadru pentru pluralismul politic, desi initial Ion Iliescu solicitase un "pluralism in cadrul Frontului". Puterea legislativa provizorie era asigurata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale (CFSN) , devenit ulterior Consiliu Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN).

Partide dintr-o scara de bloc

Ca urmare a Decretului-lege cu numarul 8 din 31 decembrie 1989 privind "inregistrarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti", au reaparut partidele istorice: la 8 ianuarie 1990, la Tribunalul Bucuresti s-a inregistrat Partidul National Taranesc Crestin - Democrat, iar dupa o saptamana a fost reinfiintat Partidul National Liberal, rivale istorice ale comunistilor la finalul celui

de-al doilea razboi mondial, dizolvate dupa instaurarea guvernului pro-sovietic. Dar prin aceasta lege se prevedea posibilitatea infiintarii unui partid politic cu doar 251 de adeziuni. Ulterior, un sondaj de opinie, realizat la inceputul lunii martie 1990, releva ca dintre cei chestionati, 81,9% considerau numarul adeziunilor insuficient si numai 13,8% isi declarau acordul cu acesta.

Ceea ce nu a impiedicat aplicarea acestei legi, intr-o forma in care ea a devenit o metoda subtila de compromitere a posibilitatii unei alternante la putere, prin derizoriul intretinut al vietii politice si al dezbaterilor parlamentului provizoriu, televizate zilnic.

Pe micile ecrane se puteau vedea gospodine sau administratori de bloc deveniti brusc politicieni, care contrastau flagrant cu "experienta" celor ce preluasera "destinele tarii" dupa fuga lui Ceausescu.

Ca urmare a acestei legi, au intrat in primul Parlament al Romaniei 27 de partide; printre ele, formatiuni politice de genul "Partidul Liber Schimbist", sau partide din titulatura carora nu lipseau termeni ca national, social, republican, uniune, revolutie. Confuzia era totala. Nimeni nu stia numarul exact al tuturor partidelor inregistrate in Romania.

Lovitura de stat a FSN

Frontul Salvarii Nationale isi pregatea astfel propria transformare in partid politic. Aceasta a fost anuntata public pe 25 ianuarie 1990, odata cu intentia Frontului de a participa la alegeri. Hotararea avea dimensiunile unei lovituri de stat. Partidele importante ale opozitiei, desi abia create, au reactionat prompt, organizand un miting de proportii la Bucuresti, trei zile mai tarziu.

Atunci, pe pancarte era scris "Vrem dreptate, nu Securitate", "Nu mai vrem comunisti, nu mai vrem securisti", "Puterea se mentine cu ajutorul Securitatii", sau "Tineti minte cinci cuvinte: e la fel ca inainte".

A doua zi, pe 29 ianuarie 1990, a debutat prima masura de forta adoptata de autoritati, care avea sa arate apropierea noilor structuri de putere de mentalitatile si practicile comunistilor.

Prin intermediul televiziunii, au fost mobilizati muncitori si au fost adusi in capitala mineri inarmati cu bate, intr-o contra-manifestatie indreptata impotriva opozitiei, printr-o larga campanie de dezinformare. Sediul Partidului National Taranesc a scapat devastarii si liderul sau, Corneliu Coposu, de linsaj doar la interventia directa a primului ministru.

Intr-o scena de western, Petre Roman, fiul de kominternist, a aparut pe un blindat, in care l-a adapostit pe rivalul sau Coposu, om politic care facuse 17 ani de detentie ca opozant al comunismului.

Regruparea securistilor

Foarte putini au sesizat in acele zile ca, intre multimea care continua sa strige in strada "Jos comunismul" si puterea provizorie exista un dezacord major.

Majoritatea oamenilor s-au multumit insa cu putin: la televiziune se difuzau imagini cu centre de ascultare a telefoanelor de catre Securitate care erau dezafectate, printre apeluri repetate in care se spunea ca "tara are nevoie de liniste".

Dar in paralel, in primele luni ale anului 1990, autoritatile desfasurau o intensa activitate de regrupare si controlare in folos politic propriu a structurilor fostei Securitati. Vechea politie politica devenea tot mai necesara pe masura trecerii timpului, odata ce era tot mai puternica tendinta "puterii provizorii" de a se legitima drept viitoarea forta politica din Romania.

In februarie 1990 s-a creat o unitate de informatii a Ministerului de Interne, alcatuita din fosti securisti, iar in martie, sub pretextul izbucnirii unor conflicte inter-etnice la Targu Mures s-a infiintat Serviciul Roman de Informatii, care a preluat la randul sau o importanta grupare a fostei Securitati.

Intre timp, au mai fost re-infiintate alte doua structuri: Serviciul de Informatii Externe si Serviciul de Potectie si Paza a demnitarilor. Fosti securisti, regrupati si reactivati in aceste structuri au pus, intre altele, la indemana autoritatilor o arma extrem de eficienta: dezinformarea.

"N-ati mancat salam cu soia"

Numeroase calomnii impotriva liderilor si intentiilor opozitiei au fost publicate in oficioasele Frontului Salvarii Nationale si reluate pe posturile publice de televiziune si radio, fara sa se permita dreptul la replica pentru restabilirea adevarului. Uneori au frizat absurdul.

Iata, intr-o succinta inventariere, tintele si temele predilecte ale campaniei: despre cunoscuta disidenta anticomunista Doina Cornea, care demisionase din Front si dezavuase public transformarea acestuia in partid, se afirma ca imparte bani in scopuri politicianiste si umbla prin tara pentru a cumpara intreprinderi, ca este de fapt evreica si ca alaturi de Radu Campeanu si Ion Ratiu, al carui

nume real ar fi Racz Ianos, contracandidatii lui Ion Iliescu la Presedintia Romaniei, au semnat un "tratat" cu un functionar al Ministerului de Externe ungar. Falsul document "recunostea" drepturi ale Ungariei asupra Transilvaniei si prevedea o "vanzare" detaliata a teritoriului romanesc, in beneficiul celor trei.

El a fost publicat de mai multe ori in facsimil si difuzat prin marile orase, atestand pretinsa tranzactie.

De asemenea, despre Corneliu Coposu s-a afirmat ca a trait aproape intreaga viata in Occident, strain de greutatile romanilor, prilej cu care s-a si lansat o sintagma de mare popularitate "voi n-ati mancat salam cu soia", cu care electoratul proletar era asmutit sa-i acuze pe noii reprezentanti ai "burgheziei" si "mosierilor".

"Legionarii" si "jidanii" inventati de Securitate

In cotidianul Azi, oficiosul Frontului Salvarii Nationale, Constantin Ticu Dumitrescu, liderul fostilor detinuti politici anticomunisti a fost acuzat cu ajutorul unor fotografii falsificate ca ar fi participat la asasinate comise in 1941 de legionari, organizatia fascistilor romani, omitandu-se ca atunci cand se petreceau acestea el avea 12 ani.

Octavian Stireanu, redactorul sef din acea perioada al cotidianului Azi, a fost selectat ulterior consilier in staff-ul personal al presedintelui Iliescu.

Toata aceasta campanie de calomniere s-a permanentizat practic in 1990-1992. Ea este tipica fostului Serviciu "D" (Dezinformare) din Securitate, condus de colonelul Mihail Stan, care a ajuns in 1990 general si adjunct al directorului Serviciului Roman de Informatii, Virgil Magureanu.

Se poate recunoaste in aceste exemple modelul clasic de acuzare a adversarilor utilizat de regimul comunist, fie ca sunt vanduti ungurilor, fie ca sunt vanduti "jidanilor", fie ca sunt legionari, desi nu in putine cazuri asemenea acuzatii se contrazic una pe alta.

Ea a asigurat, alaturi de o politica etatista, de subventionare masiva cu miza electorala, succesul detasat al lui Ion Iliescu atat in alegerile din 1990, cat si la cele din 1992 sau 2000.

Practic, succesul politic de masa al neocomunistilor in Romania in trei dintre cele cinci runde de alegeri generale, ca si capacitatea lor extraordinara de regenerare politica au fost si sunt asigurate de coabitarea non-conflictuala dintre structurile partidului comunist, cele ale Securitatii si aparatul birocratic mostenit de la fostul regim.

Mafia tacuta: oligarhia comunisto-securista

Optimistii si oficialii au afirmat deseori ca soarta Partidului Comunist, care a disparut de la sine, fara urma, a fost impartasita si de fosta Securitate. Dar aceste disparitii au fost doar un joc al aparentelor. Decretul de dizolvare a PCR, semnat la presiunea strazii in 12 ianuarie 1990, a fost abrogat peste cinci zile, in urma unei decizii a Consiliului Frontului Salvarii Nationale.

O eventuala dizolvare ar fi atras problema succesiunii si legiferarea modului de impartire a patrimoniului PCR. Ulterior, prin decretul 30 din 18 ianuarie, s-a anuntat ca "patrimoniul" PCR devine proprietate a statului: dar era, de fapt, vorba de patrimoniul fostei Gospodarii de partid si de vilele de vanatoare ale lui Ceausescu, trecute "la stat" si "redate poporului", la televizor.

Pentru o luna. Restul a fost tacere: conturi, cotizatii, active si pasive, altele decat "fermele de partid". Ca si in cazul PCR-ului, ca si in cazul Securitatii, pe langa ratiunile politice ale noii puteri, care ezita o ruptura clara cu trecutul, a mai existat una. Am numi-o privatizarea regimului comunist, dupa modelul in care acest proces se derula in acele momente si in URSS5.

Concluzia vine de la sine: continuitatea fostelor structuri nu a fost distrusa de reforme; dimpotriva, acestea au ajutat la consolidarea lor, prin crearea unei oligarhii comunisto-securiste, care transcede orice ideologie si program politic si care a infiltrat nu numai Frontul Salvarii Nationale si urmasii sai politici, ci intreaga structura a societatii romanesti.

O mafie tacuta, eficienta, arareori violenta - intrucat controleaza sau poate influenta structurile statului, pana la cel mai inalt nivel.

Punctul 8 de la Timisoara

Viata politica din Romania nu a avut nuante, ci s-a situat, ideologic, pe doua mari planuri - taberei numeroase si bine organizate a fostilor comunisti opunandu-i-se trei mari formatiuni politice traditional anticomuniste, Partidul National Taranesc Crestin-Democrat, Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat (ulterior, acest partid a fost cumparat prin tradarea unor lideri de catre

neocomunisti, astazi fostul PSD fiind "marca" lor). Celor trei formatiuni politice li se adaugau organizatii numeroase ale societatii civile, extrem de active si reunite in sprijinirea unei Proclamatii, lansata in 11 martie 1990 la Timisoara, care la punctul 8 solicita interzicerea candidaturii pe orice lista electorala pentru trei mandate a fostilor activisti si securisti.

La primele alegeri din 20 mai 1990, opozitia a inregistrat o infrangere serioasa. Frontul Salvarii Nationale a castigat 67% din mandate. I se adaugau numeroase partide politice mici, "tovarasi de drum", infiintate sub umbrela sa. Opozitia nu a reusit sa totalizeze decat 10% din voturi.

Ion Iliescu a fost ales presedinte cu peste 85% din totalul voturilor exprimate, in conditiile unei prezente masive la urne.

Zdrobirea protestelor

Singura formula de opozitie reala a ramas cea a strazii: in Piata Universitatii din Bucuresti, dar si in marile orase ale tarii incepusera mitinguri-maraton pentru a determina autoritatile sa adopte Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Dupa consacrarea puterii Frontului prin alegeri, replica autoritatilor impotriva manifestatiilor a fost dura.

La Bucuresti, mai multi manifestanti au fost arestati in noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. A doua zi, a izbucnit un conflict de strada violent cu fortele de ordine. Minerii au fost chemati de presedintele Ion Iliescu in capitala, unde s-au dezlantuit cu atrocitate; in acelasi timp, unitati ale Politiei si Armatei au deschis focul impotriva manifestantilor.

Oficial, s-au inregistrat 6 morti si 560 de raniti. Peste 1000 de persoane au fost arestate. Brutalitatile de atunci, s-a spus, au aruncat Romania in plin Ev Mediu. Principalii vinovati, presedintele Iliescu si premierul Roman, nu au fost trasi la raspundere nici pana astazi.

Iliescu: proprietatea privata - "un moft"

Dupa alegerile din mai 1990, puterea structurilor comuniste a capatat legitimitate. In plan institutional, ea s-a tradus in reactivarea multor activisti si fosti ofiteri de securitate, care o vreme au ramas in umbra.

Cu expertiza acestora, a inceput o operatiune care se desfasoara si in prezent - castigarea puterii economice, prin transferul proprietatilor statului socialist in primul rand in proprietatea privata a membrilor acestor structuri si abia in al doilea rand si intr-o mica masura in cea a proprietarilor de la care bunurile au fost confiscate de regimul comunist.

Aceste retrocedari au fost impiedicate prin interventia directa a presedintelui Iliescu, care a declarat public ca socoteste proprietatea privata "un moft".

Ca urmare a consolidarii gruparii largi a fostelor structuri comuniste, la alegerile din 27 septembrie 1992 acestea au fost din nou castigatoare, desi la un scor mult mai mic. Doi factori au dus la pierderile de procente. Primul rezida in coagularea fortelor politice de opozitie si a societatii civile intr-o alianta, Conventia Democrata din Romania, care a reusit sa obtina 20% din voturi.

Candidatul Conventiei la Presedintie, Emil Constantinescu, l-a pus in dificultate pe Ion Iliescu, care a castigat Presedintia in al doilea tur de scrutin, cu 47% din voturi, fata de 31% ale contracandidatului. Al doilea motiv a fost scindarea Frontului Salvarii Nationale, intre tabara reformista a fostului premier Petre Roman si cea conservatoare, avandu-l ca lider pe Ion Iliescu.

Roman fusese debarcat din fruntea guvernului in septembrie 1991 tot cu ajutorul interventiei brutale a minerilor, ceea ce a sporit disensiunile in cadrul Frontului. In martie 1992 partizanii lui Iliescu se retrag, formand Frontul Democratiei Sociale din Romania, aripa conservatorilor care a castigat alegerile din septembrie acelasi an.

Era brejneviana a Romaniei

Intre 1992 si 1996, tara a intrat intr-o era mult asemanatoare cu cea brejneviana din istoria URSS. Daca intrebi astazi pe cineva ce s-a intamplat in acea perioada, interlocutorul se gandeste o bucata de vreme si raspunde cam nedumerit ca nu-si aminteste nimic.

Primul-ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, fost activist de partid din fruntea Comitetului de Stat al Planificarii in timpul regimului comunist, nu era tocmai ce s-ar putea numi un adept al reformelor liberale.

Proliferarea coruptiei la nivel inalt, in paralel cu dirijismul economic si politica subventiilor indreptate spre favorizarea bazinului electoral pro-comunist au continuat, in dauna performantelor reale.

In cele din urma, decontul acestei politici de stagnare si chiar regres economic a sosit: conservatorii, ca si Ion Iliescu, au pierdut alegerile din noiembrie 1996. Conventia Democrata din Romania a castigat peste 37% din voturi, formand Guvernul, alaturi de democratii reformisti ai lui Petre Roman si partidul minoritatii maghiare.

Emil Constantinescu l-a devansat pe Ion Iliescu, castigand al doilea tur al prezidentialelor cu 54%.

Cei patru ani de guvernare ai CDR si a aliatilor sai, cu toate greselile, au deschis calea spre aderarea Romaniei la NATO si Uniunea Europeana, printr-o politica de reforme mai decisa si o orientare a politicii externe clar pro-occidentala, spre deosebire de cea duplicitara a conservatorilor comunisti.

Costurile politice ale reformelor, disensiunile din coalitia de guvernare, implicarea Romaniei in sustinerea interventiei NATO in Iugoslavia, atacata dur de anti-occidentalii taberei lui Ion Iliescu si de partenerii sai nationalisti au dus la erodarea guvernarii Conventiei si a imaginii presedintelui Constantinescu, desi acesta a fost, dupa multe decenii de dictatura, primul presedinte democrat

al Romaniei. Principalul partid de guvernare, Partidul National Taranesc Crestin-Democrat, disparut practic de pe scena politica si fostul presedinte au platit singuri costurile acestei prime guvernari de dreapta a Romaniei, dupa 1989.

Yesmeni neocomunisti cu steagul NATO

La alegerile din iarna anului 2000, Ion Iliescu si partidul sau au revenit in fruntea tarii si la guvernare. Au urmat alti patru ani, in care de asta data conservatorii neocomunisti au jucat, in planul politicii externe pro-occidentale, cartea pro-NATO si pro-europeana a predecesorilor. Dar in plan intern a fost reluata politica economica din perioada 1992 - 1996.

Prioritatea a fost continuarea transferului bunurilor statului in cele ale grupurilor de interese ale puterii.

Proliferarea coruptiei la nivel inalt si constituirea unui adevarat sistem al mafiei politico-economice, condus de la cel mai inalt nivel, a dus la imbogatirea substantiala a unor demnitari, ca si a structurilor activisto-securiste care au sustinut puterea conservatorilor lui Iliescu, din nou reactivate dupa indepartarea lor intre 1996-2000.

Nivelul ridicat al coruptiei si aroganta afisata a asa-zisilor sociali-democrati, numele actual al conservatorilor din fostul Front al Salvarii Nationale, condusi de Adrian Nastase, un yes-man din garda lui Iliescu, promovat din zona tinerilor tehnocrati ai vechiului regim, au dus din nou la pierderea alegerilor de catre fostii comunisti la sfarsitul anului 2004.

Securitatea inca inspira teama

Suntem acum la aproape un an de guvernare a unei noi coalitii, intre Partidul National Liberal, Partidul Democrat si aliatii lor: partidul minoritatii maghiare si un altul, auto-denumit conservator, creat de un fost colaborator apropiat al Securitatii.

Presedinte este Traian Basescu, care si-a inceput cariera in Frontul Salvarii Nationale, optand pentru aripa reformista a acestuia - si, in cele din urma, imprimand formatiunii sale o optiune politica opusa in mod clar cercurilor politice conservatoare ale fostilor comunisti, grupati in special in Partidul Social Democrat si partidul nationalist Romania Mare.

Primii beneficiaza inca de increderea populatiei. Ultimii au de partea lor o imensa putere economica si oculta Securitatii, pe care autoritatile nu dau semne ca pot si vor sa o destrame.

Tocmai de aceea, exista riscul ca principala contributie a Romaniei la capitalul comun european sa fie experienta de supravietuire a structurilor comunisto-securiste si capacitatea lor de a se adapta perfect la mecanismele economiei de piata, pe care le pervertesc prin coruptie.

Micile sosii ale lui Ceausescu

Conflictul dintre cele doua mari tabere, cea liberal-democrata si cea conservatoare neocomunista continua, iar rezultatul ramane inca incert. Cat despre protagonistii scenei descrisa la inceputul acestui material, insusi destinul lor reflecta drumul parcurs de Romania.

Colonelul Burloi, cel care se ascundea in garaj cu subalternii lui dupa fuga dictatorului, a scris o carte de succes: "Am fost sosia lui Ceausescu". Mihai Montanu, ajuns pentru scurta vreme in guvern, s-a retras in lumea mai calda a afacerilor, dupa ce s-au publicat informatii privind trecutul lui securist.

Iulian Vlad, fostul sef al Securitatii, dupa ce a petrecut o scurta perioada in arest, a devenit "consilier" al unuia dintre cei mai puternici oameni de afaceri ai Romaniei, care a grupat in jurul sau multi ofiteri din fosta politie politica. Mihai Lupoi, capitanul cu ochelari fumurii care lansa apeluri catre armata in decembrie 1989 a fost rasplatit cu functia de ministru al Turismului.

Plecat ulterior in strainatate, a revenit pentru a reintra in politica alaturi de partidul nationalist Romania Mare si dupa ce a intrat in Parlament, a schimbat partidul. Acum este liberal.

Schimbarile au atins si vechea garda. Debarcat din fruntea Partidului Social-Democrat tocmai de yesmenii pe care ii promovase, Ion Iliescu este acum un om politic intr-o pozitie politica marginala.

I s-a alaturat un altul, aflat in aceeasi situatie - paradoxal, tocmai fostul prim-ministru Roman pe care il alungase de la putere cu ajutorul minerilor, pentru ca era prea reformist pentru gustul conservatorilor comunisti si care i-a fost multa vreme rival.

Romania ramane deci un loc al paradoxului politic.

Cu un picior in Europa

Inchei cu doua exemple personale, care ilustreaza aceasta situatie. Primul. Premierul liberal al tarii, Calin Tariceanu, mi-a propus cu ceva vreme in urma sa conduc Arhivele Nationale ale Romaniei. Am acceptat si am anuntat care va fi programul meu: scoaterea arhivelor de sub tutela Ministerului de Interne si declasificarea tuturor arhivelor Partidului Comunist.

Ca urmare, nu am mai fost numit in aceasta functie, datorita opozitiei vehemente a ministrului de Interne, un politician provenit din structurile vechiului Front al Salvarii Nationale. Al doilea. Am fost ales in urma cu mai bine de un an consilier local in Brasov, un mare oras al Transilvaniei.

La depunerea juramantului, am fost surprins sa reintalnesc in persoana secretarului Primariei, cel care tinea in fata mea Biblia si dupa care repetam textul prin care ma angajam sa apar Constitutia si valorile democratiei, un fost ofiter de Securitate - ce-i drept, un om de treaba.

In loc de concluzie, am o singura remarca. In anii '80, Andrei Bodiu, un prieten scriitor spunea: "Romania e cu un picior in Balcani si cu celalalt in groapa". Cred ca formula e inca valabila, numai ca groapa e mai putin adanca si am schimbat pozitia - astazi piciorul din afara ei se afla in Europa.

Prezentare sustinuta in cadrul conferintei "Inventarierea partidelor comuniste si post-comuniste in Europa", organizata la Dresda de Institutul "Hannah Arendt" pentru Cercetarea Totalitarismului si de Universitatea Paris X-Nanterre, reprezentata de profesorul Stephane Courtois.