Globalizarea si ascensiunea economica a Asiei, unele simptome de scleroza institutionala si stagnare economica in tari europene bogate au reaprins discutia privind modelul de economie de piata. Disputa de idei nu mai este purtata predominant prin ochelari ideologici (neoliberalism vs social-democratie), ci capata accente foarte pragmatice.
Pe acest taram, al pragmatismului, trebuie asezata si dezbaterea publica iscata de modul in care (eficacitatea cu care), in ultimii ani, autoritatile publice din societati avansate au raspuns la calamitati naturale: inundatii mari in Europa Centrala si de Rasarit, incendii de amploare in Spania, Franta, Portugalia, Grecia, iar, recent, efectele uraganului Katrina in SUA.
Probleme de logistica, de alocare a resurselor, conlucrarea intre autoritatile centrale si cele locale, reactia comunitatilor locale au intrat in atentia opiniei publice.
Trebuie sa fii lipsit de luciditate sa nu intelegi ca exista limite obiective ale retragerii statului din zone ale vietii economice si sociale.
Nu numai efectele "incalzirii globale", dar si imperative ale asigurarii securitatii nationale si regionale reclama functionarea unei autoritati publice care, mai mica sau mai mare (in functie de traditii istorice, sociale si politice), trebuie sa fie eficace in raspunsuri; sa fie capabila sa asigure bunuri publice esentiale, intre care si siguranta cetatenilor, sentimentul ca nu sunt
abandonati in momente de mare vitregie, ca li se respecta demnitatea. De altfel, o democratie nu poate functiona fara increderea cetatenilor, indiferent de preferintele lor politice si statut economic si social. Iar increderea cetatenilor se bizuie pe modul in care statul, la nivel central si local, raspunde nevoilor lor legitime.
Evenimente in Europa, in Statele Unite ne obliga sa examinam mai atent cum functioneaza societatile noastre, relatia intre autoritatea publica (centrala si locala) si cetatean, valorile morale pe care ne intemeiem prezentul si viitorul.
Am vorbit adesea de implicatii ale ascensiunii economice ale tarilor asiatice, ale Chinei si Indiei in special; progresul lor este impulsionat de noile tehnologii informationale si comunicationale, care pun in valoare avantajul unor salarii mici si abilitati educationale.
Chiar Agenda Lisabona s-a nascut nu atat din istoria confruntarii comerciale cu SUA, ci din ingrijorarea fata de noul pol de putere economica ce se dezvolta in Asia.
Europenii se tem tot mai mult de invazia de produse, de orice fel, ieftine si nu rele calitativ ce vin din Asia. In acest context, mari valuri au facut pozitiile diferite ale unor tari membre ale Uniunii fata de importul de confectii din China. Astfel, tarile nordice (care importa mult) au fost impotriva contingentarii, in timp ce tarile sudice/producatoare (ca Italia) sunt pentru restrictii.
In toata aceasta disputa, la care Peter Mandelson a gasit in cele din urma un compromis, interesele Romaniei (ca mare exportator de confectii) o apropie de tarile europene care produc confectii. Deci Romania ar fi de partea tarilor sudice, apropo de aliniamente potentiale in cadrul Uniunii.
Se mai poate da un exemplu cu relevanta pe planul diplomatiei economice intracomunitare. In problema bugetului UE, daca tarile donatoare vor avea castig de cauza in restructurarea bugetului (cu mai putini bani pentru agricultura) va fi nefavorabil pentru noi. Deci am fi alaturi de francezi, spanioli, polonezi, unguri si altii din acest punct de vedere.
Vedem deci cum politica noastra intra-UE trebuie sa fie nuantata, sa intelegem care ne sunt interesele si sa actionam in consecinta.
