Degeaba ne zbatem ca invatamantul sa primeasca 6% din PIB in 2006 si 7% in 2007. Pentru ca Fiscul sa-si permita aceste procente, e nevoie ca veniturile bugetare sa creasca de la 29-30 la 38% din PIB.

Pe cand sindicatele se certau cu guvernul pe cele 5-6 procente din PIB pentru educatie, iar acesta din urma le acorda, ca o maxima concesie, patru, Polonia isi permitea sa aloce cu jumatate de punct mai mult decat noi. Pe cand Romania investea jumatate de procent din avutia nou-creata pentru cercetare-dezvoltare, vecinii nostri nou-intrati in clubul UE atribuiau cote duble sau triple.

In timpul in care tot mai multi romani se margineau la 8 sau 10 clase absolvite, numarul ungurilor cu bacalaureat depasea media europeana.

Exemplele pot continua cu alte repere calitative - speranta de viata, apa curenta si canalizare, consum de sapun pe cap de locuitor - dar mai bine i-am da din nou dreptate lui Leszek Balcerowicz, care spunea ca tarile ce au introdus reformele repede au limitat pierderile. Au oprit degradarea mediului, a invatamantului, a sistemului sanitar si de pensii.

Regulile ferme ale jocului si schimbarea formei de proprietate au permis atragerea investitiilor straine. Acestea au finantat, intr-o prima faza, deficitul extern, ca etalon al diferentialului de competitivitate, dupa care, pe masura ce investitiile au atins maturitatea productiva, au reusit sa inlocuiasca importurile ori sa le compenseze cu exporturi.

De asta produsele high-tech reprezinta 22% din totalul exporturilor unguresti, iar la noi abia daca trec de 3%.

Stabilitate in obtuzitate

Si totusi, pana la urma am reusit. Suntem la fel de stabili macroeconomic ca si esticii integrati de curand in liga europeana. Da, dar de ce noi nu ne mai permitem sa alocam pentru invatamant macar 4,38% din PIB, ca-n 1997? Fiindca ceea ce se vede in casele romanilor e si la nivelul tarii: ce se strica nu se mai inlocuieste. Eventual, se carpeste, asa cum se „plombeaza" gropile din asfalt.

Altfel spus, desi am devenit la fel de stabili ca si Polonia sau Slovacia, numai noi mai suntem asistati de Fondul Monetar International. Ei si-au castigat prin reforma dreptul de a-si relaxa fiscalitatea.

Romania incearca acelasi lucru, dar efectul micsorarii impozitelor este anulat repede de majorarea taxelor pentru ca nici o politica bugetara din lume nu se poate schimba inainte sa se primeneasca economia.

Am ajuns deci la fel de stabili macroeconomic ca si ceilalti pentru ca am taiat din bazele dezvoltarii viitoare - cheltuieli cu invatamantul, cercetarea, sanatatea si infrastructura. Asta spune ca, pe cand am crezut ca ducem de nas FMI - timp de trei cincinale -, n-am facut decat sa ne furam singuri caciula.

Ratarile se razbuna

E limpede ce se intampla. In ultimii 15 ani, politicienii au preferat masurile monetar-fiscale, in dauna celor structurale. Au recurs la rezolvari temporare, cu riscul compromiterii perspectivelor pe termen lung.

Dar sa lasam in urma ce-a fost. Istoria nu ne ajuta sa solutionam problemele actuale. Pentru asta avem nevoie sa pornim de la o relatie simpla: cati bani avem si cati ne-ar mai trebui. Pai, nu putem cheltui mult peste 29-30% din PIB - nivelul veniturilor bugetare actuale -, dar ne-ar fi necesare cate 6% din PIB la invatamant si sanatate, 2% la cercetare, 10-11% pentru pensii (pilonul I si II).

Adica, daca in perioada 2001-2004 am atribuit, in medie, 14,7% din PIB pentru educatie (3,5%), cercetare (0,2%), sanatate (4%) si pensii (7%) ca sa putem spera ca in 20 de ani vom ajunge la nivelul de civilizatie din UE, trebuie sa alocam anual 24,7% din PIB.

Ce facem, de unde luam bani? Conform strategiei de dezvoltare pentru perioada 2005-2025, cresterea cheltuielilor cu educatia, sanatatea si cercetarea e legata direct de majorarea veniturilor bugetare de la 29-30 la 38% din PIB.

Pentru asta este necesara eliminarea completa a arieratelor catre bugete (4% din PIB), aducerea la suprafata a unei parti din economia subterana (alte 4 procente), cresterea bazei de impunere, impozitarea pamantului si a veniturilor lucratorilor agricoli.

Hip-hop fiscal

Din pacate insa, simpla enumerare a liniilor directoare ale unei strategii nu inseamna si rezolvarea automata a chestiunilor care treneaza de ani buni. Suntem la inceputul scarii de la 30 la 38% din PIB, nu la jumatatea sau pe ultima parte a sa. De fapt, nici n-am inceput urcusul.

Iar pentru gestionarea bugetului dupa principiul cazanului comun, Romania n-are nicidecum nevoie de vreo strategie. Mergand pe acelasi drum, nu ne ramane de vazut decat ca diferenta dintre ce-am vrea sa fim si ce suntem in realitate este efectul administrarii defectuoase sau intentionat defectuoase a banului public.

Ca in ghetourile metropolelor, la periferia romaneasca a Europei rolul de agresor si cel de victima se schimba frecvent intre ele, fiscalitatea noastra e ca o adolescenta instabila, expusa celor mai mari riscuri. Ea este victima a gradualismului taraganat al reformelor.

Tot ea se transforma in agresor al mediului de afaceri, compus in momentul de fata din companii care nu pot acumula destul ca sa investeasca, nu pot majora salariile muncitorilor productivi. Vocea cu care Fiscul vorbeste despre piata, despre economia functionala, suna, de aceea, fals ca a unui pusti insuficient de matur, care traieste intr-un bidonville, din castiguri intamplatoare.