Nu faptul ca am gresit, in urma cu un an, luand in serios vorbele lui Traian Basescu despre „lupta cu sistemul ticalosit" ma face sa ma simt jenat azi, ci amploarea greselii. Care se dilata, vad, tot mai mult.

Nu stiu ce temei se poate pune pe afirmatiile lui Emil Constantinescu (neacoperite, pana acum, cu probe) in legatura cu faptul ca Traian Basescu, Theodor Stolojan si Adrian Nastase ar fi avut relatii intime cu Securitatea. Am motive si de ordin personal sa fiu prudent cu zisele fostului presedinte.

Si fiindca sunt satul de flecareala de tip paranoid, bazata pe retorica inflamata, nu intentionam sa ma hazardez pe un teren atat de alunecos, cum e cel pe care valseaza azi d-l Constantinescu. Mai ales ca o nedumerire se impune. De ce a avut nevoie de cinci ani pentru a se hotari sa spuna ce spune acum?

Dar „ceva" m-a facut sa ma intreb: Si daca, totusi, Emil Constantinescu are dreptate? Daca, totusi, e adevarat ca decembrie ’89 a dat Securitatii prilejul sa indrepte Romania spre un regim oligarhic cu glazura „democratica" in care ea sa detina controlul economic si, deci, puterea? Daca „sistemul ticalosit" e, de fapt, ticalos din nastere?

Acest „ceva" care m-a facut sa privesc cu alti ochi ceea ce in primul moment mi se paruse a fi o fumigena de politician frustrat a fost reactia lui Traian Basescu.

Oricat de motivata ar fi dorinta mea de a uita de Emil Constantinescu, nu se putea sa nu ma puna pe ganduri furia - nu numai nocontrolata, ci si de prost-gust – cu care Basescu s-a napustit asupra lui cu „argumentul" ca n-a lasat „nici o dara" in istoria postdecembrista, de aceea n-ar avea dreptul sa se pronunte.

Mi-am amintit imediat de ironia lui Ralea in care un ins ramas fara replica se arunca, enervat, in ridicol: „Nu discut cu un tuberculos"! Asta era problema, ce „dara" a lasat Constantinescu la Cotroceni? „Tuberculosul" vorbise despre altceva.

Despre cum si-au facut ucenicia in „atelierele" Securitatii unii din maharii „democratiei" de pe malurile Dambovitei, fosta „originala" si, in prezent, „eficienta". Insulta azvarlita de Basescu peste gard m-a determinat sa presupun ca „tuberculosul" a atins, poate, un punct foarte sensibil, ascuns cu grija prin arhive tinute in continuare sub lacat. Din clipa aceea mi-am pus si alte intrebari.

Nu cumva Theodor Stolojan nu e deloc „neamtul" care ne-a facut pe multi sa-l consideram un inocent bolovanos nimerit printre ticalosi abili? Nu cumva Traian Basescu are de la Anvers si amintiri inavuabile? Nu cumva slabiciunea lui Adrian Nastase pentru Ristea Priboi are niste explicatii mai vechi? Pe scurt, nu cumva haosul postdecembrist n-a fost decat aparent? Nu cumva, dincolo de intamplarile

pe care noi le credeam „spontane", totul era minutios pus la punct de „structuri" pentru aducerea unei oligarhii pe ruinele regimului comunist?

Daca e adevarat ce sustine Constantinescu, inseamna ca, in urma cu un an, am avut de ales intre doua persoane care au servit Securitatea (sau de care s-a servit Securitatea), dupa ce al treilea securist s-a dat bolnav (sa fi fost boala la ordin?) Si daca asa au stat lucrurile, inseamna ca nu bat campii cei care vad in evenimentele din decembrie ’89 o lovitura dibace a Securitatii.

A scos din joc partidul comunist, decisa sa conduca Romania nu ca „garda pretoriana", nu prin teroare, ci punand mana pe economie si lasandu-le romanilor o jucarie: democratia.

Asta da „democratie originala"! Democratie care, dupa ce securistii selectati ca posibili oligarhi au acaparat o mare parte din ceea ce putea fi acaparat, a devenit, iata, si „eficienta"! La urma urmei, de ce ne-am mai mira ca „democratia" autohtona are nevoie mereu de un adjectiv care sa atarne de ea ca zdreanta rosie atarnata de incarcaturile ce depasesc lungimea camioanelor pe sosele?

Formal, totul pare in regula acum, la noi. Avem, cica, mai multe partide. Avem, cica, alegeri in care „suveranitatea poporului" decide ce parte a oligarhiei va guverna tara.

Avem un presedinte care face gargara cu „intoarcerea la popor", avem un parlament cu circ asigurat, avem o coruptie care e si nu e, in functie de locul unde se afla Basescu, la Bucuresti sau la Paris, avem scandaluri, crize si demagogie, avem ziare si televiziuni „independente", ce mai lipseste? Pana si lehamitea e asigurata, asa cum se cuvine intr-o democratie „eficienta", unde dreptul

„democratic" la scarba e garantat. Nimeni nu-l poate contesta. Pe vremea cand Securitatea avea doar conturi, nu si mari oligarhi, orice protest, fie si rostit in soapta, era reprimat fara mila. In regimul oligarhic de azi, organizat, sa recunoastem, si cu ajutorul inconstientei sau naivitatii noastre (cand nu e vorba de complicitati!), poti sa urli cat doresti. Nimeni nu-ti pune palma pe gura.

Dar nici nu se schimba nimic. Suntem prinsi, ca intr-o panza de paianjen, in farsa unei istorii masluite. Basescu poate pretinde oricand ca are legitimitatea votului dat de noi. Si cine-l poate contrazice?

In plus, la viitoarele alegeri, vom putea vota pentru Adrian Nastase in locul lui Traian Basescu. Iar Theodor Stolojan va fi rezerva. Care-i, deci, problema? Piesa ramane aceeasi.

Imi vine sa murmur un vers din Shakespeare: „Un cer atat de tulbure nu se lumineaza fara o furtuna". Dar cine-l aude? •