In ultimii 15 ani, cultura romana s-a umplut de sfinti prin efractie si de genii supradimensionate. Pentru prima oara incercam sa aflam de la personalitati de azi ale culturii noastre care sint marii oameni de cultura ai romanilor din toate timpurile. Providentialii.
Poti fi genial fara a fi providential pentru cultura tarii tale. Poti fi providential, chiar daca nu esti geniu. Providentialii sint cei care au schimbat la un moment dat in bine macazul culturii romane. Cei care au pus o piatra fundamentala pe care s-a construit dupa aceea.
Am facut aceasta ancheta pentru a vedea care e bursa marilor noastre valori culturale la aceasta ora. Dar si pentru a relansa discutia in aceasta privinta, pentru ca si azi mai sint impinsi in fata ca providentiali oameni care au fost umflati cu pompa ideologiei comuniste.
In aceeasi perioada, au fost prezentati, pe canale neoficiale, drept valori fundamentale ale culturii noastre personalitati fara mare anvergura, al caror mare merit a fost interzicerea lor de cenzura comunista. Aceasta confuzie exista in continuare, intretinuta din calcul, din inertie sau chiar din prostie.
Nu ne-am propus in aceasta ancheta sa facem un top al providentialilor culturii romane. Am dorit sa va oferim optiunile unor personalitati ale culturii noastre, dar si ce inteleg aceste personalitati prin oameni providentiali.
Gabriel Liiceanu: Trei momente providentiale
„Providentiali" sint „cei care vad inainte". Cuvantul se refera insa cu precadere la persoanele pe care Providenta, ca instanta suprema care pre-vede, le alege si de care se foloseste pentru „a aranja lucrurile" potrivit unui plan care noua ne scapa. Aceasta „aranjare" se produce intotdeauna spre binele unei comunitati si intr-un moment de criza acuta a istoriei sale.
Sint „providentiali", asadar, oamenii care apar in astfel de momente critice si fara de care fiinta unei comunitati ar fi serios amenintata.
Consider ca in istoria culturii noastre au existat trei astfel de momente providentiale: momentul Maiorescu, momentul Noica si momentul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Prin primul, cultura romana si-a dobindit constiinta de sine, maturitatea si modernitatea. Prin cel de-al doilea, a fost salvata gindirea ca gindire intr-un moment de idiotizare planificata a ei.
Prin cel de-al treilea, s-a putut opune minciunii institutionalizate adevarul rostit sistematic, simplu si transant. Ca masura a „providentialitatii" lor, ar trebui sa ne imaginam cum ar fi aratat istoria noastra fara ei.
Traian Ungureanu: Cele trei mari plutoane
Daca vorbim de literatura, Caragiale si Eminescu. Primul, pentru ca a scris proza perfecta. Aceasta capodopera lingvistica si artistica e, astazi, nesocotita si, in consecinta, nimeni nu pare sa mai stie ca se poate povesti, in romaneste, foarte scurt, pitoresc si profund. Al doilea, pentru ca a intemeiat poezia.
Da, au existat precursori, dar poezia lui Vacarescu sau Carlova e atinsa de amatorism. Eminescu a pus capat versificatiei rimate si a inaugurat gindirea poetica.
Daca e vorba de cultura, in general, Caragiale, plus plutonul critic (Maiorescu, Gherea, Carp, Lovinescu, Zarifopol), plus Iorga, Xenopol si Gusti. Primul, pentru ca a dat alt model uitat: scriitorul cu discernamint politic. Apoi plutonul critic, pentru ca a dat greutate notiunii de cultura, deosebind-o net de preocuparea pentru frumos.
Ei au descoperit notiunea de „directie", altfel spus, linia de miscare a unei culturi. In sfirsit, Iorga, Xenopol si Gusti, pentru ca au sistematizat disciplinele care inregistreaza si interpreteaza mersul unei culturi.
Nicolae Manolescu: Treimea lumeasca a literaturii
Luind adjectivul providential intr-un sens cit se poate de pagin, ceea ce vrea sa insemne ca personalitatile cu pricina n-au jucat un rol dumnezeiesc, ci unul pamintesc, cred ca exista trei asemenea figuri in istoria literaturii romane. Titu Maiorescu, care a creat odata cu critica literara romaneasca o literatura bazata pe spirit critic.
Eugen Lovinescu, a carui deschidere spre nou a creat modernitatea noastra literara. G. Calinescu, unul dintre foarte rarii critici ai lumii care au facut din critica literara o creatie comparabila cu poezia, romanul sau teatrul.
Lucian Boia: Triada marilor clasici
Providentiali sint marii clasici: Eminescu, Caragiale si Titu Maiorescu. Fiecare dintre ei a marcat cultura romana la nivelul ei cel mai inalt. Eminescu a adus nota de absolut de care aveam nevoie.
Caragiale, acea nota de relativism, tot atit de necesara, iar Maiorescu este omul spiritului critic si al judecatilor lucide, cel care a introdus sau macar a incercat sa introduca spiritul critic in cultura noastra.
Alina Mungiu: Nu cred ca exista providentiali
Nu cred ca exista oameni providentiali ai culturii romane. Asta ar insemna cineva care sa fi exercitat o influenta covirsitoare si benefica, imi inchipui, sa fi oferit un „role model" cum spun americanii.
Oamenii admirati de mine, ca Eugen Ionescu sau Henri Stahl, nu puteau fi role models intr-un context spiritualist si crestin, cum era Romania anilor treizeci si dupa, fiind atei sau pozitivisti.
Maiorescu si Iorga, raspunsuri evidente, au servit ca model la generatii de profesori de tara si aspiranti la titluri universitare, dar rigoarea lui Maiorescu nu se regaseste in cultura romana, fundamental neriguroasa.
Ma tem ca oamenii nostri providentiali, Maiorescu, Iorga, Parvan etc., au fost mult mai putin influenti decit se crede, si ca influenta au avut unii ca Nae Ionescu, care nu au facut decit sa intirzie adecvarea intelectualitatii noastre si sa substituie traditiei academice veritabile una a charismei intelectuale, de pe urma careia suferim si azi. Dar probabil exagerez.
Toti constructorii de scoli si cenacluri la tara, Spiru Haret, Iorga, Gusti, cu toate naivitatile lor, au fost providentiali. Au creat intelectualitatea rurala.
Mircea Cartarescu: Genii pur si simplu
Nu stiu daca providenta priveste prea des catre culturile mici si marginale. Probabil ca si ea urmeaza dictonul cristic: „Celui ce are i se va mai da, iar celui care n-are i se va lua pina si ce are"... De curind, Peter Greenaway, vizitind Romania, a socat mica si brava noastra natiune, spunindu-i ceva de genul: „Sinteti un popor invizibil, care n-a contribuit cu nimic la cultura lumii".
A fost urit din partea lui, dar nu inutil: ne-a mai trezit un pic din reveriile noastre provinciale despre providenta si alti demoni.
Dar daca m-ati intreba („sa reformulam intrebarea"...) pentru cine, dintre artistii romani, cunoscuti sau necunoscuti in lume, as putea baga mina-n foc ca au avut geniu, geniu pur si adevarat, inspiratie venita de dincolo de aceasta lume, v-as raspunde pe loc, fara ezitare: Mihai Eminescu si Constantin Brancusi.
Ruxandra Cesereanu: Au schimbat destinul culturii
Numele providentiale previzibile pentru cultura romana sint Mihai Eminescu&Mircea Eliade. Acestia doi au schimbat destinul culturii romane. De mentionat insa ca, fara Titu Maiorescu, Eminescu ar fi ramas doar genial si nu ar fi devenit si providential. Cel care l-a promovat ca imagine si continut pe Eminescu si a schimbat perceptia asupra lui, europenizind cultura romana, a fost Titu Maiorescu.
Providentialii sint niste alesi si modifica destinul unei culturi, popor etc., dar genialii nu sint neaparat asa ceva. Nu cred ca exista alti providentiali, la nivelul culturii romane, in afara de Eminescu si Eliade (iata, in acest caz o coincidenta, numele ambilor incepe cu E). Dar consider ca exista ceva mai multi providentiali daca ne raportam la istoria si politica Romaniei.
Dan C. Mihailescu: Constructorii, protectorii si exceptiile
Pentru mine, „providentiali" sint marii constructori, marii protectori si marile exceptii spirituale. Astfel incit providentiali pentru cultura romana au fost C.
Brancoveanu, Neagoe Basarab, stolnicul Cantacuzino si monarhii Romaniei moderne, Carol I, Ferdinand, Carol II (cel din urma, cu toate marile-i pacate istorice, politice si morale, a pastorit Fundatiile Regale pentru Literatura si Arta, echipele sociologice ale lui D. Gusti, Muzeul Satului etc.), dupa cum providentiali au fost Cantemir, Heliade-Radulescu si Hasdeu, Maiorescu si G.
Calinescu, dar si Spiru Haret si Gh. Lazar, Dosoftei, Antim Ivireanul sau Kogalniceanu, V. Parvan sau Ioan Bianu, Lucian Blaga sau Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Eliade si Noica. Si, fireste, cel care-i cuprinde sau ii presupune intr-un fel sau altul pe toti: Eminescu.
Aici, Cioran a avut de trei ori dreptate in corespondenta: „Ruteanul asta a dat un rost semintiei noastre"; „un om rasarit dintr-o data in mijlocul unui popor asa de usuratic"; „fara Eminescu, neamul nostru ar fi neinsemnat si aproape de dispretuit".
Luminita Marcu: O lipsa ciudata de orizont
Oamenii providentiali pentru orice sistem cultural sint aceia care pot depasi propriile interese si obsesia afirmarii individuale si reusesc sa construiasca in jurul lor atmosfera creativa, spatii privilegiate, celule de libertate esentiale pentru orice dezvoltare artistica. Asa au fost Spiru Haret, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu.
Din pacate, in acest moment aceia care apar la televizor in postura de „oameni providentiali ai culturii romane" - si care se si considera astfel - sint coplesiti de interese de grup, de meschine vendete personale, de obsesia de a-si asigura lor si prietenilor locuri privilegiate.
E o gindire infantila care bintuie cultura romana si din cauza careia nu se poate crea nimic durabil la nivel comunitar. Acelasi lucru se intimpla, mult mai hidos, la nivelul politicii. Nimeni nu pare ca ar vrea sa ramina in istorie, e o lipsa ciudata de orizont, de vocatie providentiala.
Serban Papacostea: Un fondator in cultura
In scurtul ragaz de libertate harazit romanilor intre mijlocul secolului al XIX-lea si cel al secolului urmator - vreme de relativ echilibru international in Europa - au aparut din strafundurile societatii noastre, la chemarea libertatii, personalitatile fondatoare ale culturii romane moderne.
Toate regiunile tarii si toate straturile societatii au raspuns la imboldul profund de a inlatura golul imens provocat de secolele de opresiune. In rindul intii al acestor fondatori de cultura s-a aflat neindoielnic Nicolae Iorga.
Efortul de redresare a istoriografiei romane - grav distorsionata de mistificarile regimului totalitar si de abaterile de la regulile eticii profesionale elementare, inca prezente in scrisul istoric - gaseste un temei sigur in vasta opera de daruire entuziasta a lui Nicolae Iorga.
