Recenta difuzare a primului episod din versiunea 2006 a celebrului blockbuster "Ne-a luat iarna pe neasteptate" a trimis in uitare oarecum prematur un subiect care initial promitea sa tina capul de afis macar cateva saptamani, daca nu luni bune – presupusa criza a gazelor naturale, sau, dupa preferinta, razboiul ruso-ucrainean al gazelor.

Cum zisa criza a fost rezolvata, cel putin provizoriu, rapid si inainte ca majoritatea sa se dezmeticeasca bine dupa sarbatorile de iarna, scandalul a fost curmat din fasa.

Si intrucat pentru cele mai multe media romanesti daca scandal nu e, nimic nu e, n-am avut parte decat in mica masura de obisnuitele reactii isterice pe care astfel de situatii le declanseaza, si care reactii au de regula pacatosul efect de a impiedica o dezbatere rationala, argumentata si la obiect, si care eventual sa mai duca si la oarece concluzii utile.

Nici politicienii romani n-au apucat sa-si dea prea tare in petic.

Doar dl. Ungureanu a pierdut inca o ocazie de-a tacea, cum merge o vorba de-acum celebra in domeniul d-sale, afirmand triumfator ca incidentul ruso-ucrainean mentionat creste sansele de realizare ale conductei Constanta-Trieste… desi conducta ipotetica ar urma sa transporte titei, si nu gaze, si este oricum un proiect ucis de indecizia vreme de mai bine de 10 ani a celor implicati.

La fel de emfatic s-a exprimat dl. ministru si in ceea ce priveste Europa, care chipurile ar trebui in sfarsit sa se gandeasca la diversificarea traseelor de aprovizionare cu resurse energetice primare.

Cineva mai putin dedulcit la fineturi diplomatice ar putea intelege din declaratia cu pricina fie ca Romania si-a rezolvat demult propriile probleme, iar acum este sincer ingrijorata de soarta restului Europei, fie ca (mai probabil) nu e-n stare sa-si rezolve aceste probleme singura si asteapta, ca-n atatea alte randuri, sa i le rezolve Uniunea.

De altfel nici premierul Tariceanu nu s-a lasat mai prejos, subliniind cu seriozitatea-i obisnuita ca ACUM este momentul tratarii responsabile a aprovizionarii cu gaze a Romaniei – cand in realitate acest moment a tot fost de cel putin 10-15 ani, de cand Romania este tot mai dependenta de importurile de gaze rusesti.

De remarcat totusi cele cateva iesiri la rampa ale d-lui Seres – rezervate, la obiect, informate, fara efuziuni sentimentale sau politicianiste. Acestea din urma fiind, de altfel, boala grea in Romania, unde excesul de politica inlocuieste adesea saracia de idei si de politici – energetice, in cazul de fata.

Din fericire, de aceasta data evenimentele s-au derulat cu atata repeziciune incat clasa politica n-a mai apucat sa ne ofere spectacolul obisnuit, de pasare a responsabilitatii pe plan intern (PSD e de vina ca a facut/n-a facut, respectiv Alianta DA e de vina din aceleasi motive) si de emitere a unor sentinte dramatice asupra unor chestiuni pe care nu le putem influenta decat in rau pentru noi, recte substratul politic al conflictului ruso-ucrainean.

Un atare substrat fara doar si poate exista, dar el poate fi rezumat in termeni foarte simpli, deloc spectaculosi. Ucraina si Rusia au avut un troc prin care prima oferea anumite concesii politice in schimbul unor concesii economice oferite de cea de-a doua.

Cum noua putere politica instalata la Kiev in urma "revolutiei portocalii" n-a mai fost dispusa sa faca acele concesii politice dorite de Rusia, era de asteptat ca si entuziasmul Kremlinului fata de concesiile economice oferite in contrapartida sa se reduca simtitor.

De altfel, pentru oricine a urmarit cat de cat evolutiile din spatiul post-sovietic faptul ca avea sa urmeze o disputa intre cele doua tari privind livrarile de gaze era evident. Disputa, de altfel, nici macar n-a venit pe neasteptate; ea a demarat in februarie anul trecut si s-a agravat de-a lungul intregului 2005.

In incheierea acestei scurte paranteze "politice" merita remarcata regretabila usurinta cu care unii comentatori au descris recentul incident in termeni de bine si rau – respectiv tanara putere revolutionara ucraineana, pro-occidentala, pro-democratie, hotarata sa devina cu adevarat independenta etc., aflata in inegala lupta cu imperiul raului de la Rasarit, hotarat sa tina Ucraina subjugata politic si economic s.a.m.d.

Nimeni (din ce-am citit/auzit/vazut eu) nu pare sa-si fi pus urmatoarea intrebare simpla – cand este o tara (Ucraina) mai dependenta de un furnizor de materii prime strategice (Rusia), atunci cand economia sa este bazata pe preturi preferentiale platite pentru acele materii prime, sau atunci cand plateste pretul pietei?

La fel, putini comentatori romani par sa fi facut legatura, altminteri evidenta, intre aceste preturi preferentiale si concurenta neloiala facuta de marile firme ucrainene (mai ales din industria energetica, metalurgica, dar si cea a materialelor de constructii) firmelor straine, inclusiv celor romanesti.

Prin prisma intereselor Romaniei – care in ultima instanta ar trebui sa fie axul intregii dezbateri – problema aprovizionarii cu gaze naturale comporta mai multe aspecte si poate fi abordata din perspective temporale pe termen scurt, mediu si lung.

Aspectul politic joaca aici, cu regret pentru cei dispusi sa citeasca printre randuri chiar si-acolo unde nu e nimic de citit, rolul cel mai putin important. O criza a gazelor rusesti in adevaratul sens al cuvantului – respectiv "inchiderea abrupta a robinetului" pe o perioada lunga de timp – este extrem de improbabila.

Cu toate pacatele ei, Rusia nu mai este Uniunea Sovietica. Cu maraieli si fasoane, cu accesele de orgoliu proprii unei (foste) superputeri, Rusia se integreaza incet-incet in mecanismele economice si politice globale. Legaturile ei cu Uniunea Europeana sunt tot mai stranse; chiar recentele evenimente au demonstrat ca relatia de dependenta furnizor-consumator este biunivoca.

Nici macar in cele mai delicate momente ale razboiului rece URSS n-a inchis robinetul gazelor. Cu atat mai putin o va face Rusia, a carei economie este mult mai putin autarhica decat cea sovietica.

Dependenta economiei rusesti de capitalurile, tehnologia, comertul cu UE – si la urma urmelor de veniturile provenite din exporturile de hidrocarburi – este cel putin la fel de accentuata ca dependenta Europei de gazul rusesc. Iar daca Europei ii este greu sa gaseasca resurse alternative de gaz, la fel de greu ii este Rusiei sa gaseasca alte piete de export.

Desigur, Rusia va fi studiat efectul embargourilor petroliere impuse Occidentului in anii ’70 de unele state arabe. Desi acele embargouri au provocat rani adanci economiilor occidentale, in ultima instanta ele au adus mari deservicii tocmai initiatorilor; balanta puterii nu s-a inclinat spre ei, iar astazi OPEC nu mai este nici pe departe jucatorul temut din acea vreme.

Prin urmare, evenimentele de la inceputul acestui an trebuie privite cu o doza de detasare emotionala. Un incident, mai degraba decat o criza, ele au fost doar un episod dintr-un razboi al nervilor dintre Rusia si Ucraina. Implicarea Romaniei in acest razboi nu ne poate aduce decat pierderi.

De altfel, poate ca reactiile mai degraba rezervate in plan politic ale multor tari UE si chiar ale Washingtonului ar trebui sa dea de gandit eventualelor capete infierbantate.

Ceea ce nu inseamna ca nu exista si alte aspecte, mult mai ingrijoratoare decat cel politic, ale dependentei Romaniei de livrarile de gaz rusesc.

Un astfel de aspect este cel tehnic. Reteaua de conducte prin care gazul rusesc ajunge la consumatorii europeni dateaza din era sovietica. Cea mai parte a ei se afla, de fapt, pe teritoriul rus – si este intr-o stare tehnica mai degraba precara.

Apoi, procesul prin care gazul natural ajunge din pamant la arzatorul aragazului din bucatarie este unul cu mult mai complex din punct de vedere tehnologic decat simpla sa pompare prin conducte. O data extras – o provocare tehnologica in sine – gazul trebuie "tratat", trecut printr-un proces de separare a anumitor fractiuni; este apoi uscat, la propriu.

De-a lungul conductelor magistrale exista statii de comprimare – in fapt adevarate uzine, unele de dimensiuni impresionante. In fine, conductele magistrale in sine sunt departe de a fi simple tevi de metal.

Un dezastru major (natural sau provocat) aparut intr-un punct nevralgic al acestei complexe retele, desi improbabil, nu poate fi exclus. Daca, in plus, el mai apare si intr-un moment "nepotrivit", bunaoara in mijlocul cumplitei ierni rusesti, "criza" de acum cateva zile ar fi, prin comparatie, o glumita nevinovata, chiar daca una proasta.

Poate inca si mai important, afirmatia conform careia Rusia/Gazprom poseda peste o treime din rezervele de gaz natural ale planetei poate fi adevarata, dar in mod cert creeaza o impresie falsa despre capacitatea reala a Gazprom de a extrage si de a expedia acest gaz catre consumatori.

Realitatea este ca o mare parte din aceste rezerve se afla in zacaminte inca nedezvoltate, aflate fie la distante prea mari pentru a fi relevante pentru consumatorii europeni (Siberia de est si Orientul Indepartat), fie in locatii extreme de dificile (offshore, la distante mari de tarmuri, in marile reci ale Nordului rusesc, inghetate jumatate de an sau mai mult).

Cu aproximatiile de rigoare, gazul rusesc consumat in Europa provine dintr-o zona geografica de dimensiuni relativ mici – peninsula Yamal – mai exact din trei super-campuri gazeifere din acea zona (Yamburgskoye, Urengoiskoye si Medvezhye), fiecare dintre ele cu rezerve de ordinul catorva mii de miliarde de metri cubi.

Gazprom se bazeaza de multi ani exact pe aceste trei zacaminte pentru a-si indeplini obligatiile contractuale fata de consumatorii europeni. Ultimele doua dintre aceste mega-structuri geologice sunt insa in faze inaintate de exploatare (circa 70%, respectiv 80% din resurse deja extrase), pe cale de a intra in faza de epuizare; Yamburgskoye este si el exploatat in proportie de circa 60%.

De circa 15 ani productia Gazprom depinde in proportie covarsitoare (pe masura epuizarii altor zacaminte, mai vechi si mai mici) de gazul extras din aceste trei super-campuri.

In prezent, aceasta dependenta este inca atat de mare incat da fiori – circa doua treimi – dar se afla totusi in scadere (de la circa 80% din totalul productiei Gazprom in 2001, la putin peste 60% anul trecut), semn sigur al epuizarii lor.

Iar in acesti ultimi 15-20 de ani Gazprom n-a reusit sa lanseze in productie decat un singur alt zacamant de dimensiuni comparabile cu cei trei giganti – Zapolyarnoye, tot in peninsula Yamal, din care extractia a inceput in 2001. Expertii rusi insisi considera insa ca productia in crestere din Zapolyarnoye nu va putea compensa decat cel mult pana in 2010 scaderea productiei celorlalte trei.

De altfel, situatia mai degraba dificila in care se afla Gazprom din acest punct de vedere este evidentiata si de productia stagnanta din ultimii ani.

In fine, mai merita subliniat un fapt. Desi Rusia este cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, totusi exporturile sale nu reprezinta decat putin peste un sfert din productie; restul fiind consumat pe plan intern.

Asa incat, un alt scenariu caruia e de dorit sa nu-i aflam raspunsul in realitate ar fi – daca productia Gazprom scade semnificativ, ce va alege Rusia intre acoperirea cu preponderenta a cererii interne si export?

Pe termen scurt (adica in cazul unei intreruperi bruste si chiar totale a importurilor de gaz rusesc), Romania se afla intr-o situatie relativ privilegiata fata de majoritatea celorlalte tari europene importatoare. Chiar la vreme de iarna grea, Romania poate rezista aproape doua luni fara gaz rusesc fara sa suporte pagube economice sau sociale majore. De aici si calmul binevenit al declaratiilor ministrului Seres.

Spre comparatie, aceasta "perioada de gratie" este de numai cateva saptamani, sau chiar zile in cazul altor tari central europene ca Germania, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Vestea buna, pe care de altfel se si bazeaza in mare masura acest confort relativ, este ca Romania inca produce o proportie considerabila din gazele naturale necesare consumului intern – circa 11 miliarde de metri cubi, sau aproximativ 60% din consum. Vestea proasta e ca productia interna se afla de 30 de ani in declin si ca acest declin este inexorabil.

Romgaz produce in prezent doar o cincime din productia-record, de aproape 30 de miliarde de metri cubi, inregistrata in urma cu exact 30 de ani… Mai mult, cantitatea de gaz extrasa de Romgaz scade intr-un ritm rapid, in jur de 15% pe an.

Productia de gaze a Petrom a scazut mai lent, ba chiar a crescut usor intr-o anumita perioada – astfel incat productia combinata a atins recordul de 36 de miliarde de metri cubi in urma cu 20 de ani – dar nu atat datorita descoperirii de noi zacaminte de gaze, cat reducerii practicii cunoscute in industrie ca "flaring", arderea la gura sondei a gazelor asociate cu unele zacaminte petrolifere.

Ca si in cazul titeiului si al Petrom, ipotetice investitii masive in Romgaz vor realiza cel mult o incetinire a declinului productiei autohtone de gaze. Sunt practic excluse descoperiri spectaculoase, care sa inverseze pe termen mediu si lung aceasta tendinta naturala si obiectiva de epuizare a unor zacaminte de petrol si de gaze exploatate industrial de 150 si respectiv de 100 de ani.

Cei care mai spera inca in miracole, eventual in zacaminte-gigant in Marea Neagra, pot fi in cel mai bun caz considerati naivi.

Totusi, e de presupus si de sperat ca politicienii romani, indiferent ca se afla la putere sau in opozitie, nu sunt naivi si ca, prin urmare, realizeaza ca dependenta Romaniei de importurile de hidrocarburi – in particular de gaze – nu poate decat sa creasca in viitor.

Acestea sunt aspectele care ar trebui sa preocupe cu adevarat factorii de decizie romani – nu vointa, ci putinta Gazprom de a-si indeplini pe termen lung si foarte lung obligatiile contractuale, in orice conditii.

Al doilea "pilon" pe care se sprijina relativa relaxare pe termen scurt a autoritatilor romane in perspectiva unei crize serioase a importurilor de gaze este reprezentat de cele patru depozite subterane, capabile in acest moment sa inmagazineze circa 3-3,2 miliarde de metri cubi pe ciclu.

Pe langa rolul lor de rezerva in caz de urgenta, aceste depozite atenueaza impactul la consumator al variatiilor mari in productie. Mai mult chiar decat in cazul altor combustibili fosili, extractia gazelor naturale are pronuntate caracteristici de sezonalitate. Din nefericire, cantitatile extrase scad semnificativ exact atunci cand e mai mare nevoie de gaze, respectiv in sezonul rece.

Depozitele subterane servesc astfel ca un tampon, inmagazinand cantitatile de gaze de care nu e nevoie in sezonul cald, pentru a le elibera in sezonul rece.

In plus, pe langa stocarea gazelor naturale extrase in tara, depozitele subterane pot fi extrem de utile – si sunt de altfel folosite ca atare in tarile care nu dispun de rezerve proprii de gaze – pentru inmagazinarea gazelor importate pe timp de vara. Stocarea unor mari cantitati de gaze de catre mari producatori ca Gazprom ridica probleme tehnice aproape insurmontabile.

Prin urmare, Gazprom este practic obligat din motive tehnologice sa extraga gaze – si sa le vanda – si in sezonul cald, cand cererea este mult mai scazuta. Cererea fiind mai mica, implicit si pretul gazelor este mai scazut in aceasta perioada. Operarea depozitelor subterane se bazeaza astfel, ca model de afaceri, tocmai pe diferentialul de pret vara-iarna.

Pe termen mediu – orizonturi de timp de ordinul catorva ani – marirea capacitatii de inmagazinare a gazelor naturale prin dezvoltarea unor noi depozite subterane, sau/si cresterea capacitatii celor deja existente este o solutie de bun simt, a carei urgenta se impune de la sine.

Totusi, in ciuda evidentei necesitati a cresterii capacitatilor de inmagazinare a gazelor naturale, realitatea din teren a tinut pasul cu strategiile guvernamentale cam in acelasi ritm ca si constructia de autostrazi.

Conform planurilor de dezvoltare prezentate de Romgaz de-a lungul anilor, capacitatea de stocare subterana a gazelor naturale ar fi trebuit sa depaseasca ceea ce avem in prezent inca de la sfarsitul anilor ’90, respectiv sa ajunga la circa 6 miliarde de metri cubi la jumatatea acestui deceniu.

Insa fondurile necesare acestor investitii fie n-au fost gasite, fie au luat alte drumuri – probabil nu in ultimul rand catre sediile pe cat de numeroase, pe atat de luxoase ale companiilor romanesti din domeniul gazelor naturale. Frecventele reorganizari, divizari si fuziuni vor fi "ajutat" si ele din plin.

Pe langa marirea capacitatii de inmagazinare a gazelor naturale, o a doua masura care se impune pe termen mediu tine de asemenea de domeniul evidentei – diversificarea surselor de importuri.

In comparatie bunaoara cu titeiul, transportul gazelor naturale ridica probleme mai dificile. Singura alternativa la transportul gazului prin conducte este transportul pe mare, gaze in stare lichefiata.

Aceasta alternativa este insa mult mai scumpa, necesitand, printre altele, terminale specializate, statii de lichefiere la producator, respectiv statii de gazeificare la consumator, precum si vase de transport extrem de sofisticate – un singur tanc GPL/GNL costa sute de milioane de dolari, cu aproape un ordin de marime mai mult decat un "simplu" tanc petrolier de dimensiuni egale.

In plus, in comparatie cu titeiul, transportul gazelor naturale in stare lichefiata este o afacere periculoasa, mai ales in actualul context politico-militar in care se afla Romania.

Si intrucat, oricum, un mai vechi proiect de construire a unui terminal GPL in portul Constanta a murit de moarte naturala, ca atatea multe alte ambitioase proiecte de investitii, nu ramane ca varianta de diversificare a importurilor de gaze decat alternativa unei (alte) conducte.

La prima vedere, solutia minimala din punct de vedere al costurilor si cea mai simpla logistic ramane aceea mentionata de premierul Tariceanu – o conducta care sa conecteze Romania la sistemul european de transport al gazelor, prin Ungaria, si sa ofere astfel posibilitatea aprovizionarii cu gaze din zacamintele din Marea Nordului si din largul coastelor norvegiene.

Din pacate, la o examinare mai atenta aceasta este o falsa solutie. In primele zile ale anului, cand responsabilii europeni cautau frenetic o alternativa pentru gazele rusesti, Norvegia a dat in esenta din umeri – capacitatile sale de productie, ca si acelea de transport, sunt deja exploatate la maximum. Rien ne va plus.

Mai mult, Norsk Hydro, principalul producator norvegian de gaze, contempleaza deja oportunitatea renuntarii la dezvoltarea unui nou camp gazeifer de mari dimensiuni (Ormen Lange), extrem de complicata tehnologic, in favoarea conlucrarii cu Gazprom la dezvoltarea unui camp rusesc offshore gigant, de peste 3000 de miliarde de metri cubi – Shtokman, in Marea Barents.

Si cum la distante rezonabile de Romania (si in general Europa centrala) nu exista decat doua alte mari bazine gazeifere (Rusia si Orientul Mijlociu), nu ramane practic decat o singura varianta – o conducta dinspre Orientul Mijlociu, cu toate ca, la urma urmelor, este de discutat in ce masura tarile arabe din zona constituie o alternativa politica preferabila Rusiei.

Un astfel de proiect exista de ani buni. Este vorba, desigur, de proiectul Nabucco – o conducta de aproximativ 3000 de kilometri, prin care ar urma sa fie pompate gaze din Orientul Mijlociu catre Europa centrala, via Turcia, Bulgaria, Romania si Ungaria, cu punct terminus in Austria.

Pana in prezent, proiectul Nabucco – initial gandit sa satisfaca doar cererea din tarile de tranzit – avea mari sanse sa impartaseasca soarta proiectului SEEL, mai bine cunoscuta conducta Constanta-Trieste/Omisalj, adica sa ramana doar pe hartie.

In noul context insa, in care dintr-odata vulnerabilitatea livrarilor de gaz rusesc devine o realitate cat se poate de ingrijoratoare, proiectul Nabucco poate capata o a doua sansa.

Mai mult, implicarea altor tari europene – in primul rand Germania, dar poate si Polonia, Cehia, Italia – ar conduce in primul rand la cresterea capacitatii conductei, astfel incat sa poata alimenta si alte state decat cele de tranzit, iar intr-al doilea rand la invingerea reticentei Turciei fata de acest proiect.

Care reticenta isi are originea pe de o parte in pozitia privilegiata a Turciei, care poate accesa rezervele de gaze din Orientul Mijlociu la costuri mult mai mici decat cele presupuse de constructa unei conducte magistrale, iar pe de alta parte in frictiunile cu Rusia.

Singurul proiect major de infrastructura de transport a gazelor realizat de Rusia in perioada post-sovietica este conducta Bluestream, prin care Gazprom pompeaza catre Turcia gaze direct pe sub Marea Neagra.

Un succes tehnologic incontestabil, Bluestream a fost in acelasi timp un esec comercial, Turcia intrand intr-o criza economica profunda – urmata de scaderea cererii de gaze – cam in acelasi timp cu inceperea exploatarii Bluestream.

Pe de alta parte, alimentarea conductei Nabucco tot cu gaz rusesc, pompat via Bluestream, n-ar fi decat o jumatate de solutie, probabil inacceptabila pentru statele europene implicate.

Pe termen lung, de zeci de ani, Romania are la dispozitie un evantai larg de solutii de tinere sub control a dependentei energetice de importurile de materii prime in general, si de gazul rusesc in particular.

Principala problema aici nu este lipsa de solutii si nici macar lipsa de resurse materiale si/sau financiare – ci lipsa de vointa politica, respectiv orizontul de gandire limitat la urmatoarele alegeri, aspecte datorita carora numeroase strategii plonjeaza si-apoi dispar fara urma in incapatoarele sertare ministeriale.

Fara a sugera o ordine de prioritati, iata cateva alternative aflate la indemana: