Partidele politice romanesti traverseaza cea mai grava criza a tranzitiei, confruntate cu ineficienta actiunii, coruptia liderilor si relativizarea extrema a ideologiilor politice. Exemplele ultimelor zile sunt concludente.
PSD isi strange randurile, renuntand la teoria centrului imaculat, prin abandonarea lui Nastase si transformarea lui Iliescu in simbol.
Aternativa: lideri provinciali compromisi, saltati in saua onorabilitatii, un Mircea Geoana cu alura de adolescent fragil, perorand despre drepturile animalelor mici in cusca cu pantere si ultrachibzuitul domn Rus de la Cluj, descoperind diferente taxonomice pre-libertare intre barbati si curve.
O zi mai tarziu, la Sf.-Gheorghe, Mircea Geoana redeschide dosarul nationalist, in cea mai bine pastrata traditie ceausista. Inaugurarea unui birou senatorial al liderului PSD in Harghita ar indica, in aceasta viziune, dramatismul bombastic al situatiei.
Problemele acestui partid socialist, cu foste vagi semne de modernizare, n-au fost lamurite. Sacrificarea lui Adrian Nastase si inlocuirea lui DIP cu Sorin Oprescu par singurele solutii autopunitive, inaintea renasterii infloritoare.
PSD se insala. Nu are doar probleme de imagine, ci de fond. Social-democratii romani sunt perceputi ca social-cleptocrati. Imbogatirea fara just temei a liderilor si lipsa de credibilitate a fazei de clarificari contribuie la ruptura definitiva de baza electorala.
Pretul social al competentelor guvernului PSD devine prea mare, cu o rubrica atat de hipertrofiata a incasarilor liderilor, pentru ca teza potrivit careia „mai bine cu smecheri inteligenti decat cu idioti onesti" sa mai aiba vreo cautare.
In chiar ziua esecului PSD, liderul PNL Calin Popescu-Tariceanu se referea la nevoia unor drumuri de legatura mai bune intre Transilvania si Moldova si la cea a regandirii subventiilor termice. Avem aici un exemplu de pragmatism mult mai util decat grandilocventa teoriilor centrului pangarit de unguri si salvat de muschetarii resapati Mischie, Oprisan si Mazare.
Dar este pragmatismul unor administratori de bloc extins, nu viziunea unor liberali si populari strategici.
PD, precum o specie sinucigasa din analele lui National Geographic, s-a transformat peste noapte in partid de dreapta. Convertirea ne indica faptul ca aici n-am avut niciodata de-a face cu social-democrati, dupa cum va fi imposibil sa-l redescoperim vreodata pe Emil Boc pe post de Angela Merkel. PD-istii au fost PSD-istii mai tineri si mai atenti la presiunile schimbarii.
N-au avut ideologie, ci doar un simt mai dezvoltat al realitatii si norocul unui lider natural precum Traian Basescu. PNL-istii au nesansa sa fie identificati tot mai mult cu emblema politica a grupurilor de interese.
O nefericita explicatie reductionist-populista a presedintelui Basescu, tintita impotriva lui Dinu Patriciu, a contribuit imens ca in perceptia publica un intreprinzator privat care uzeaza de omisiunile legislative sau complicitatea interesata a guvernantilor sa fie alaturat, pe acelasi esafod al fraudei, cu oficialul care dijmuieste bugetul sau privatizarile.
Necinstea este necinste, oricine ar pactica-o, dar necinstea politicienilor este mai grava decat a particularilor.
In realitate, una dintre marile probleme ale Romaniei de azi este ca morala a fost suspendata, cu motivatii diferite. Oamenii de afaceri spun ca banii primei generatii sunt pretutindeni curat-murdari. Morala ar fi, in aceasta viziune, sa dai totusi ceva inapoi societatii. Oamenii politici sustin ca moralitatea scopului este mai relevanta decat imoralitatea mijloacelor.
Adica o crestere de 25a in patru ani este pentru Adrian Nastase mai importanta decat prezumtia de coruptie.
In lumea comunista, lichidarea institutiilor si a elitelor traditionale a lasat locul doar unei table de valori morale in cerc inchis, de tip rural-familial. Aici, neincrederea in „organe" si intre oameni este regula de baza a spravietuirii. Sistemul si comunitatea trebuie trase pe sfoara.
Absenta increderii intre oameni si intre ei si institutii este cauza principala a derapajului clasei politice romanesti, incurajat de anomia postcomunista.
N-ar trebui sa ne limitam insa doar la culpabilizarea comunismului. In anul 1924, Mihail Ralea scria: „Neincrederea in autoritati si indiferenta fata de conceptul de responsabilitate cetateneasca, acceptarea coruptiei si a inselatoriei in viata publica, ca fenomene naturale: iata marea noastra problema".
Adrian Nastase, George Copos sau Dan Ioan Popescu sunt doar una dintre eczemele vizibile pe corpul tinerei noastre democratii invadate de scarlatina, din tesuturi spre suprafata.
