Steven Spielberg a pus degetul pe un viespar.

Sau, daca preferam cuvintele lui, „a calcat pe un camp minat", in ziua in care s-a hotarat, dupa ezitari de ani de zile, sa aduca pe ecran tragedia de la 9 septembrie 1972, cand un comando palestinian a patruns in satul olimpic de la München, luand ostatici 11 atleti israelieni ce aveau, apoi, sa-si gaseasca moartea.

Au urmat represaliile, unele pe fata, altele puse la cale in taina, cum a fost actiunea secreta ordonata de prim-ministrul din epoca, Golda Meir, de a elimina responsabilii atacului, membri ai organizatiei palestiniene „Septembrie negru".

Au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci si polemicile asupra legitimitatii morale a "razbunarii" nu au incetat. Asadar, Spielberg stia la ce sa se astepte. A lucrat intr-un ritm demential, in trei luni filmul - bazat pe controversata carte Vengeance , a lui George Jonas - a fost gata.

Pe platouri nu a patruns nici musca, autorul a refuzat orice interviu, nimeni nu a avut voie sa sufle o vorba, actorii nu cunosteau destinul personajelor, nu au primit niciodata scenariul intreg, ci numai lista turnajului din momentul respectiv. Urmarea: proiectat pe 23 decembrie, anul trecut, in Statele Unite, München va fi atacat din toate partile.

Cel mai celebru cineast evreu – dupa Woody Allen, sau, daca preferati, impreuna cu el – va fi acuzat de catre unii ca ar fi „anti-israelian", altii ii vor arunca reprosul de a fi „antipalestinian", iar o a treia categorie de nemultumiti vor gasi ca autorul s-a comportat cum este mai rau: nici cu unii, nici cu altii.

„Nu sunt naiv – va raspunde cineastul, hotarat, in sfarsit, sa accepte invitatia lui Chicago Times de a sta de vorba – stiam ca un astfel de subiect este un adevarat camp minat. Oamenii ar fi preferat, fara indoiala, sa fi facut un film care sa afirme ca asasinatele comandate sunt un lucru fie rau, fie bun.

Dar filmul meu refuza sa ia o pozitie. Multi dintre pontifii de dreapta sau de stanga ar fi vrut ca totul sa fie identificabil. Nu. Filmul lasa publicului libertatea de a defini ceea ce simte el in fata unor astfel de intrebari".

Spectatorii, pentru care 9 septembrie 1972 este doar o pagina din istoria oricum plina de sange a ultimei jumatati de secol, vor lua, cred, München drept ceea ce este: un film de Steven Spielberg, chiar daca nu printre cele mai inventive, nici printre cele mai profunde sau mai emotionante.

Un thriller indarjit, cam greoi, dus in spate de cinci barbati de origini diferite (un german, un belgian, un sud-african etc.), unul dintre ei, tanarul israelian Avner (Eric Bana), fiind „capul".

Citeste articolul complet in Gandul