Sfarsitul Partidului Comunist s-a numit editorialul pe care l-am publicat cu 2 luni in urma, cand Adrian Nastase se autosuspenda din functia de presedinte executiv al PSD. Acum se pune problema demiterii lui Nastase din aceasta functie, precum si din cea de presedinte al Camerei.
Indiferent ce se va intampla cu liderul din Zambaccian, conditia partidului e aceeasi: sau se transforma, sau piere in convulsii, ca un partid comunist.
Sa nu dramatizam, si alte partide au trecut si trec prin framantari interne, s-ar putea obiecta. Nu, nu e asa, situatia PSD ca urmas direct al PCR e speciala. Decenii in sir, partidul comunist, in regimurile comuniste, a fost zguduit de comploturi, lovituri de congres, devieri si decapitari.
Deosebirea era ca adversarii luptau avand constiinta faptului ca oricine ar fi pierdut, partidul nu putea sa piarda puterea, darmite sa piara. „In tara mea si cu partidul meu la putere" suna o replica obsesiva dintr-o piesa de teatru a unui latrau ceausist.
In ringul politic salbatic, confuz, dar deschis al Romaniei de azi, eventualitatea ca PSD sa se sfarojeasca pana la dimensiunea electorala a unei urne pentru cenusa mortului da fiori si celor mai habotnici fani ai lui Ion Iliescu.
Primul lucru cu care trebuie sa lupte pesedistii mai destupati la minte ai zilei de azi este iluzia partidului-stat indestructibil. Ca sa mai poata spera sa traiasca, PSD trebuie sa invete a muri.
In toate momentele de criza derulate de-a lungul anilor, in PSD cuvintele de ordine castigatoare au fost unitate, stabilitate, continuitate. Acum nu mai are viitor decat cuvantul schimbare – cu orice risc. Si verbul a merge – pana la capat.
Chiar cu riscul caderii in hau. Toate partidele de pe scena politica actuala au trecut pe la buza rece a gropii lui 5%. PNL s-a facut tandari de vreo 2-3 ori. Primul sau lider postdecembrist, Radu Campeanu, desi mai traieste, e un tablou pe peretele sediului.
PD a fost si el calcat cu tractorul, a fost pe punctul de a iesi din Parlament, dar partidul Pisica s-a ridicat, s-a scuturat de seful sau istoric, Petre Roman, si acum e la putere.
PNTCD s-a autoscufundat cu o vointa sinucigasa de neoprit – astazi e la fund, dar nu e exclus ca intr-o buna zi sa revina la suprafata.
Se tot repeta, cu o incapatanare natanga, de catre diversi lideri ai partidului ca PSD e cel mai mare partid din Romania. Fals. PSD nu e mare, e doar gras. E lent, puhav si depasit.
Ieri, 14 martie 2006, Doru Giugula, consilier municipal PSD, inca mai declara cu mandrie: „E mai usor sa lucrezi cu banii statului, decat cu ai tai. Asa face toata lumea. Asa se fac afacerile".
Singurii lideri ai PSD de la infiintare si pana acum, Ion Iliescu si Adrian Nastase, se lupta in continuare pentru suprematie, in vreme ce PD-ul lui Basescu are calitatea incontestabila de a fi condus de oameni tineri.
Ion Iliescu, Adrian Nastase, Mircea Geoana sau solutia de ultima ora, Sorin Oprescu, invingatorul lui Nicolaescu, sunt o serie de imagini in degradeu ale radiatiei rosii.
Chiar daca au o anume distanta fata de rosul aprins al pozei lui Iliescu, rozaliii Geoana si Oprescu sunt tot baieti de Primaverii. Discursul lor „de stanga", de amici ai poporului, suna pana la urma fals.
Dupa ce au vazut pe dinauntru casa lui Nastase din Zambaccian, cred ca pesedistii de rand nu mai inghit acum nici cu sughituri gargara populista cu staif, singura „politica" pe care a avut-o vreodata PSD.
Ion Iliescu, parintele fondator al partidului, a facut un gest unic in lunga sa cariera de apparatcik, a cerut o demisie cu nume si prenume la varful partidului. Asta pentru ca batranul activist simte ca Adrian Nastase poate deveni cel mai detestat om politic din istoria Romaniei.
Daca insa Iliescu va reusi sa-si plaseze in schimb la conducere una sau mai multe clone palide ale sale, atunci soarta PSD e pecetluita.
Dupa matusa Tamara si Zambaccian, cred ca singura sansa pentru PSD este sa ajunga la conducere niste baieti fara pedigri de nomenclatura, crescuti la bloc, fie in provincie, fie in Berceni sau Drumul Taberei. Dar nu Oprisan sau Vanghelie...
